Am ascultat și anul acesta o mulțime de povești frumoase de Crăciun, dar pe cea mai frumoasă am trăit-o chiar atunci. Așezați în jurul mesei, cu luminițele din brad aprinse, am convenit ca fiecare din noi să spună o poveste. La radio se perindau colindători din toate colțurile țării, iar ispita pentru întoarcerea în timp, la iernile geroase și la zilele în care ieșeam alături de cete întregi de copii, cu colindul, era cu atât mai mare. La masă eram o familie numeroasă, întinsă pe patru generații. În capul mesei ședea Tanti Aurelia, o doamnă venerabilă în vârstă de 98 de ani, împliniți în urmă cu trei luni. De ziua ei și-a cumpărat o pălărioară, care să o țină până la 100 de ani, și pe care o purta acum, la masa festivă. Când s-a întors acasă, s-a lăudat că a scos-o mai ieftin. Lângă ea ședeau cele trei fete, ginerii, apoi alte trei nepoate, o strănepoată, alte rude printre care și eu. Atmosfera s-a încins repede, poveștile se întâlneau între ele, apoi se răsfirau, de parcă în noaptea Natalității noi voiam să pregătim întâmpinarea Mântuitorului pe un covor țesut din povești. Cei mai tineri aveau cele mai puternice voci, dar magia se așeza mai dibaci în istorisirile celor mai înaintați în vârstă, pentru care marea sărbătoare își păstra strălucirea biblică, iar poveștile veneau din lumea înțelepților și a sihaștrilor.
Tanti Aurelia, doamna care își purta vârsta cu o demnitate regală, fără artificii, obrazul neted, ochi ageri și pătrunzători, statura zveltă și dreaptă, aproape de necrezut pentru anii ei, ședea totuși mai prost cu auzul și, de aceea, ridica tonul din când în când… La un moment dat, aproape de miezul nopții, a simțit nevoia să ne facă o mărturisire. Se simțea bine, nu o durea nimic, nu suferea de nicio boală de care să se vaite, dar avea presimțirea că, odată cu trecerea spre Noul An, va pleca și ea spre alte zări. Mai avea, așadar câteva zile… Nu avea nimic de regretat sau de reproșat vieții, a stat mereu dreaptă în fața necazurilor care nu au fost puține și se bucura, acum la plecare, că toate neamurile îi sunt aproape. S-a ridicat în picioare și s-a pornit, cu o voce incredibil de caldă și de frumoasă, să ne cânte romanțe de demult, Călugărul din vechiul schit, Ciobănaș cu trei sute de oi, De la moară pân la gară, încheind cu Cântec pentru Iisus:
Pentru tine lumea s-a schimbat
Ai fost omul fără de păcat
Ești lumina și cuvântul Tatălui
Tu ești fiul celui Preaslăvit
Te-ai născut pentru a ne mântui
Lăudat să fie Domnul
Slavă Lui…
Apoi ne-a spus că a obosit și vrea să se culce. Ne-a îmbrățișat pe toți și s-a retras în dormitorul ei. Mă uitam la ea ca la un monument istoric, un element de patrimoniu viu, o femeie rară, echilibrată ca un turn, într-o lume din ce în ce mai vulnerabilă. Toți am înțeles, o vedeam pentru ultima dată, o iubeam și o admiram cu atât mai mult, pentru că ea pășea dreaptă spre celălalt tărâm, conștientă și împăcată cu ea și cu lumea. A stins cu mâna ei veioza și a întrat într-un somn adânc până în dimineața primei zile din noul an.
Nu am plâns-o ci am fericit-o, a plecat ca un învingător. Pe cer încă luminau petardele unui sfârșit și unui nou început!
Ecaterina Petrescu BOTONCEA este medic și scriitor, membră a Uniunii Scriitorilor din România…
Facebook
WhatsApp
TikTok
