Mi-a plăcut mie, așa naivă cum am fost, să cred că noi, românii, avem o identitate comună pentru că trăim într-o placentă cu un lichid amniotic comun, numită suflet românesc. Și mi-a plăcut să cred că așa cum vorbești despre cerul Spaniei, culorile Mediteranei sau nisipurile Saharei, se poate vorbi despre unicitatea limbii române, poezie și cântec exprimate împreună în atâtea cărți de istorii și povești. Și, pentru că auzul meu a fost încă de copil atins deopotrivă de murmurul apelor și pădurilor bucovinene, dar și de acela al cuvintelor spuse în șoaptă, la gura sobei și flacăra de la opaiț, de oameni îmbrăcați în straie, nu în haine de oraș, mi-a întrat în cap că toți oamenii care vorbesc românește se iubesc între ei precum cei pe care îi cunoșteam eu…
Mai departe, urma țara mea în care călătoream mult cu trenul de la capitală la marginile ei, cu dorul împărțit între părinți, școală și vacanțe cu libertate totală, iar acela era locul de manifestare al unei iubiri nesfârșite. Simțeam mireasma din jurul oamenilor frumoși și mă gândeam că aceea este dragostea și credeam că o femeie frumoasă trebuie să aibă sânii mari, să miroase a lapte și a iarbă, și nu mă înșelam… Iar bărbații frumoși trebuie să fie vrednici, să poarte plete și să semene cu Iisus din icoane, jumătate oameni, jumătate îngeri… Așa credeam eu și aveam dreptate. Tot satul mamei mele era locuit de femei și de bărbați frumoși, la care copiii se uitau ca la niște vise pe care urmau și ei să le atingă.
Orice alt sentiment mi-a fost străin! Apa din fântână îmi aducea dragoste, laptele cu mămăligă din castron, plescăite cu lingura de lemn, aveau gust de dragoste, oițele, cu blănița lor răsucită, miroseau a dragoste, pisicile care mi se așezau în poală torceau dragoste, nu vedeam genunchii murdari ai copiilor cu care mă jucam și care semănau cu ai mei și nici mucii care mai picurau din nasul celor mai mici. Nu aveam simț critic, pentru că pentru tot ce mișca simțeam doar dragoste. Sigur, copiii vin cu simțuri și trăiri de dinaintea vieții, probabil încă îngeri.
Maturizarea nu înseamnă altceva decât întrarea lentă în purgatoriu, iar râul Acheron este cursul vieții noastre care ne traversează de la capătul copilăriei spre capătul vieții. Se spune că omul începe să moară din prima zi și, de aceea, plânge. Depun mărturie că nu este așa! Murim din clipa în care simțim că nu mai iubim, că devenim pizmuitori, lacomi, nemulțumiți, clevetitori și mincinoși. Dacă privești aura unui veșnic nemulțumit, ea este incompletă, din ea lipsește lumina, rotundul, frumosul, seamănă cu un vas știrbit plin de o bilă neagră. Atunci când mergeau flăcăii la horă, înflorea pământul și râdea ceru. Și asta pentru că jocul acela era al libertății și al dragostei pentru Dumnezeu, în care credeau din toată inima și orice manifestare a lor era un omagiu adus divinității. Oamenii nu se maturizaseră încă, nu învățaseră să fie vicleni, erau tineri… De Sfântul Ilie, venea mult așteptata ploaie, pentru care se rugau preoții la biserică.
Când își dau întâlnire oamenii, azi, simți cum huruie pământul sub tine ca înainte de cutremur. În urmă cu două zile, biserica ortodoxă română a mai primit și a celebrat încă șaisprezece sfinți, prilej de rugăciune pentru pământ și țară. Cum îi recunoști pe sfinți? După miresme, căci duhul lor rămâne în starea de copilărie.
Ce vedem azi? Pe vâslașul Charon cum nu prididește să care suflete spre meleagurile întunericului, căci, deși aparent vii, latura divină din om moare, fără hrană din lichidul placentar al sufletului nutritiv, fiecare mănâncă din el însuși, iar trupurile tulburate doar de sunetul gologanilor sunt doar umbrele îngerilor blonzi care au fost odată, rătăciri triste peste deșertăciunea locurilor unde cândva murmurau codrii.
Și totuși, nu se știe de unde, se lasă pe pământ un stol de îngeri. Îngeri care devin copii, cu râsete de speranță și de primăvară. Căci așa e Dumnezeu, bun!
Ecaterina Petrescu BOTONCEA este medic și scriitor, membră a Uniunii Scriitorilor din România…
Facebook
WhatsApp
TikTok
