Deschid televizorul cu imaginile zilei de azi, tot filmul din jurul meu, o lume imperfectă și tristă pe care ți-o expediez și ție, cititorule, într-un altfel de clar obscur decât cel al nopților cu raze rubinii,
să nu suferi când ploaia îți va bate în verandă și îți va fi dor, suntem o succesiune de esențe, cu antagonisme care se luptă în noi, ne rup, ne zguduie, și totodată colaborează neîncetat și nestatornic, fără să ne slăbească, fără să ne ierte, conturându-ne emoțiile și fizionomiile anapoda, să nu plângi cu capul în pernă,puține figuri, cu adevărat armonioase, vezi pe aici…
dați-mi durerea voastră, strigă cineva! fie-vă milă, sunt o cămilă cu multe cocoașe! la ce mi-ar folosi armonia într-o lume atât de răvășită!
un pictor nesăbuit, nebun, ne amestecă pe suflet și pe obraz toate culorile de pe planșeta lui, cu tușe lucide ori bete, atâtea nuanțe, atâtea volute, atâtea lacrimi, prea mult negru, prea mult roșu, prea mult maron, ochi asimetrici, buze mâncate de molii, frunți picate în barbă, într-un tablou suprarealist, ne lăsăm stăpâniți de slăbiciuni duioase și de furii oarbe, raționamente, îndoieli, obosiți mereu de întrebări fără răspuns, care devin propriile noastre neliniști,
mă aplec să-ți sărut lacrimile, Ție, neștiutule, suntem un popor mult prea pătimaș, toată suferința noastră devine întrupare adâncă în lutul nostru, suflete de țărani, flămânzi după pământul din noi, doar el dă contur fizic preocupărilor, dorințelor, iluziilor și deziluziilor noastre,
tati, lui mami nu îi place filmul ăsta! Îmi povestește… nu durează mult!
poate chiar de asta se spune despre viață că este o iluzie, fiind așezată pe neliniști adânci, ca aripa pescărușului pe valul oceanului în furtună, noi doi, pe două scaune, față în față, și atât de departe…
telefonul a zbârnâit, răspund, vorbesc, închid și mă întorc la el, suferindul.
ce complicat a creat Dumnezeu lumea, cu tulburătoarea frumusețe a Evei, întruchipare artistică a materiei vii, zănatecul liber arbitru, mereu șerpuitor, apoi spiritul nestatornic al lui Adam, față în față cu atâtea dorinți, de la biciclete la pistoale și carabine…
nu mai bine ne lăsa înălțări fluidice, vaporoase, neîntrupări încărcate doar de o mare iubire divină?
a fost un timp al zeilor oameni, l-am ratat!
oare îngerii pot fi geloși între ei acolo unde frumusețea e doar lumină?
aș vrea să-i întreb, fără trup pot avea suferințe?
dacă tu ai aflat un răspuns, dă-mi-l!
pe, Andrei, pacientul meu, îl cred bolnav de neliniști adânci, din lipsă de iubire!
Ecaterina Petrescu BOTONCEA este medic și scriitor…
Facebook
WhatsApp
TikTok
