GEOMETRIA CUVÂNTULUI – Ecaterina PETRESCU BOTONCEA – Puterea de înțelegere… m-a părăsit

   Am nevoie de relaxare. Impulsurile nervoase, pe note diferite, circulă haotic prin neuronii mei, iar cei mai activi sunt cei din lobul drept. Cognitiv sunt bine, dar emoțional am numai franjuri! Betta, prea mult betta! Mi-a spus detectorul! Fruntea îmi arde. Sunt un ghem de frustrări și de nemulțumiri. Puterea de înțelegere a tot ce e urât și strâmb m-a părăsit. Un val de tristețe se rostogolește peste mine și mă înghite. Lucrez la un nivel jos, tulburată până în adânc de întâmplări incredibile. Lumea seamănă cu un coșmar, nimic nu are sens, nimic nu are logică. Tot ce e frumos intră în ceață. Dar mai ales suferința mea nu mai are margini. Un vânt venit de nicăieri s-a pus pe învârtit toate morile lăsate în paragină, hâde, strâmbe, rupte. Praful pământului care și-a pierdut sarea se ridică până la cer. Vântul urlă și, odată cu el, pădurea. De departe se aud cântece de luptă. Marea își ridică valurile peste strigătul pescărușilor. Un hăhăit înfiorător străbate lumea…

   Îmi sprijin capul în palme și plâng, vreau ca cineva să mă trezească sau să mă adoarmă. Mă caut să mă sprijin de mine, de sinele meu adânc. O voce interioară îmi spune, ascultă Bach! E nevoie de Bach! Eu știu, de multe ori mă salvează, caut CD-ul, îmi pun căștile la ureche și mă întind în fotoliu cu brațele lateral și capul lăsat pe spate, închid ochii și mă simt purtată de gânduri. Fiecare notă muzicală îmi atinge o clapă, apoi, cineva mă cheamă: Vino, vino!

   Mă văd copil, port în spinare ghiozdanul și mă întorc de la școală. E o toamnă târzie. Peste tot, galben, un galben intens, de parcă razele obosite ale soarelui și-au făcut cuib pe pământ… Sunt o fetiță de nouă ani, îndrăgostită de minunile lumii. Muzica e boare… Retina mea transformă tot ce mă înconjoară în firicele de bucurie și de lumină. Miroase frumos. Fiecare culoare are parfumul ei. Trec pe lângă un maidan cu iarba uscată. Câțiva câini maidanezi se hârjonesc, sunt încă pui și au uitat că sunt flămânzi. Mă adulmecă jucăuș  și vin după mine. Vorbim un pic, apoi își văd de joacă lor, iar muzica se mută în mine. Mai departe, doi copii dau foc la câteva crengi uscate, peste care aruncă câteva pungi de plastic. Câinii latră, copiii fug, înțeleg că gestul lor e unul de răzvrătire și de răutate. Mă gândesc chiar că poate și ei sunt flămânzi. Muzica se transformă în bocet, dar imaginația mea prinde forță și văd tot câmpul acoperit de flăcări, tot maidanul, apoi casele din apropiere, una câte una, tot orașul, aud mașinile de pompieri cum vuiesc, copiii plâng, lumea se agită, muzica se amplifică. Trebuie făcut ceva! Și fără frică și fără minte, mă reped la focul încins să-l sting cu palmele mele goale, cu sufletul meu, cu dragostea mea pentru tot ce mă înconjoară. Plasticul se încolăcește ca un șarpe peste degete, dar eu nu simt nimic, decât dorința de a opri dezastrul, focul se stinge, iar eu, ușor, ușor ies din spaime și îmi privesc palmele arse. Oftez… Ajung acasă, dar nu spun nimănui nimic. La baie dau drumul la apa rece. Abia atunci simt durere. Mâinile mele sunt acoperite de muci lipicioși sub care se văd dezvelite oasele, mi le învelesc în batiste și merg la masă. Mama mă așteaptă… Notele muzicale urcă vijelios, ca apoi să plonjeze în imersie. Aud clipocitul valurilor, văd pești și meduze. Mama mă întreabă dacă m-am lovit. Lingura îmi ajunge greu la gură. Ce e cu tine? Nimic! Am văzut cum arde Bucureștiul! Și?   L-am stins!

   Sigur, uneori suntem sublim de stupizi, căci stupiditatea poate avea și ea sublimul ei. Putem crede că întră în obligațiile noastre să oprim vântul, focul. Și totuși? Dacă doar privim, doar privim cum focul se întinde? Dacă suntem, nu proști, ci deștepți și așteptăm ca focul să se stingă de la sine, se stinge? Bach continuă să-mi cânte…

   În timp, degetele mele s-au vindecat. Îngeri nevăzuți au pus în palmele mele țesuturi noi, iar eu am continuat să iubesc și să mă bucur de culori, de lumină, de alte și alte anotimpuri. Bach mă înțelege ce vreau să spun, e nevoie de idioți! Ei sunt copiii care nu vor să crească, ei încearcă să oprească focul, răutatea, prostia și morile de vânt, dar se ard, ei iubesc muzica, ei îl iubesc pe Bach, ei se lasă cuceriți de viață și pot fi utili. Ba chiar pot fi fericiți. Într-o lume în care nimic nu mai pare să fie de înțeles, ei ascultă pentru a putea supraviețui, muzică de Bach, cu noduri și întreruperi. Se numește neurofeedback și e o tehnică de supraviețuire…

Ecaterina Petrescu BOTONCEA este medic și scriitor, membră a Uniunii Scriitorilor din România…