Poate că mi-a trebuit ceva timp să mă hotărăsc să scriu câteva rânduri despre un mare chirurg și un mare om, în vecinătatea căruia am petrecut, pasager, câteva momente, ca studentă și apoi ca rezident ATI, la Spitalul Clinic Fundeni. Mi-a trebuit timp, covârșită de personalitatea celui despre care am fost rugată să scriu, dar m-a convins neclintita conștiință că fac parte dintr-o breaslă mult prea tăcută, dintr-o categorie a truditorilor iubiți de zei pentru menirea lor, aflați mereu în slujba Iubirii și a Umanității, dar și în calea judecății generale, care nu le poate fi indiferentă. Dincolo de toate manifestările orgoliului profesional, grea piatră de încercare, medicii trebuie să simtă comunitatea, confreria din care fac parte, solidaritatea unei mari echipe, fără de care nu poate exista performanță. În formarea etic profesională, toți aparținem unei ere, perioade, generații sau promoții, a cărei mentalitate a fost influențată de mentorii noștri. Medicina românească a strălucit și a fost respectată atunci când a avut în fruntea ei nu doar modele de erudiție medicală și de performanță profesională, ci și exemple de moralitate și aleasă omenie. Acestea au fost și perioadele în care pacienții arătau încredere și respect maxim față de medici. Cu siguranță, și atunci, ca și acum, medicii aveau de ales între prestigiu și materialitate, dar opțiunea lor era una cu precădere atașată științei și culturii.
Un medic comunică cu dascălii lui, se proiectează în experiența acestora, antrenând cu aceștia un dialog chiar și în absența lor, dialog, inclusiv moral, conștient sau subconștient. Legătura poate fi una de empatizare și de recunoaștere sinceră a rolului jucat în formarea profesională, dar și în structurarea cultural-umanistă. Rezultatul unei asemenea relaționări elevi-profesori, scalariformă, luată ca Model sau ca Pattern, conduce la formarea unui adevărat Cosmos, Univers medical.
În afara acestei introduceri care ar trebui să adeverească influența modulatoare a unei mari personalități medicale asupra discipolilor săi, adaug că după o experiență de cel puțin cinci ani de activitate asiduă, există posibilitatea de afirmare a unui timbru propriu și diferit, din partea fiecărui medic, care, desigur, nu trebuie să rămână în umbra dascălului său. Prin aceste etape am trecut și eu…
Nu îmi declar intenția de a face un portret fidel al Profesorului Chirurg Dan Sedlacek, nu l-am cunoscut îndeajuns, ci mai degrabă aducerea în față a portretului apostolic al unei eminențe medicale care cultiva devotamentul, dedicația totală, cunoașterea elaborată și exercițiul forței interioare, a cazanului de energie cu care suntem dotați, față de profesia noastră, față de pacienți. Și totul, într-o stare de noblețe a firescului și modestiei inteligente și active…
Acest minunat chirurg, în sala de operație, pe coridoare, în saloanele cu bolnavi, nu se limita la discuții de specialitate, avea o atitudine tonică, plină de verb și de vioiciune, iubea digresiunea, gluma, mâncarea bună și dulciurile, comunica direct, îmbinând cunoașterea cu surpriza, observația cu revelația, făcea conexiuni neașteptate cu lumea nevăzută și tărâmul metafizicului. Acesta era și profilul altor Profesori, din aceeași perioadă, corifei ai unei lumi pe care am frecventat-o, cum ar fi Profesorul George Litarczek, medicul și omul de știință care a implementat Anestezia și Terapia intensivă ca specialitate parachirurgicală, de sine stătătoare, ori Profesorul Alexandru Pesamoska, chirurgul care a făcut minuni în chirurgia pediatrică. De la toți aceștia și mulți alții, am luat lecții de gândire medicală profundă, dincolo de aparențe și de uzuala semiologie, și anume până acolo unde suferința trupului sau minții se revelează ca suferință și tulburări anterioare chiar existenței pacientului, suferințe de ordin istoric, etnic, social, care amprentează modul de comportament și de reacție de zi cu zi, producător de suferință, boală…
De la acești Profesori am învățat că medicina nu este doar Știință, ea te obligă la o anumită filosofie, frumusețe estetică în rația cu lumea, cu Universul, dar întâi de toate cu pacientul, dar și la o anumită percepție metafizică, lumea privită între miracol și destin.
Pentru Profesorul Dan Sedlacek, nimic nu era arid, închis ermetic, medicina era un teren deschis pentru evoluție și șanse, niciodată o colivie prinsă în protocoale. Într-o zi, cred că era prin 1987, făcând contravizita zilnică la bolnavi, m-a găsit lăcrimând la capul unei paciente. Mi-a așezat o mână grea pe umăr și mi-a zis:
– Pregătește-te pentru multe lacrimi, dar mai bine convertește-le în energie! Bolnavii au nevoie de inimi puternice, și eu așa te știu, iar când îți vine greu, înjură, așa cum fac și eu!
– Atunci, vă rog să mai dăm o șansă acestei bolnave… și să o redeschideți!
Era vorba despre o pacientă fără resurse biologice, în stare terminală…
– Te angajezi să-i dai anestezie, așa cum e? E greu!
– Mă angajez!
Deși nu a fost un succes de lungă durată, pacientă s-a întors în familie și s-a mai bucurat de dragostea familiei ceva timp.
Da, în sala de operație beștelea norocul și zeii cu multă lejeritate, dar pentru că o făcea cu oarece sfințenie, la fel cum ar fi citit din psalmi, dincolo de aspectul aspru, ochii de un negru aprins, sprincenele lungi, răsucite, totul sugera o antiteză evidență cu boscorodeala, o lumină taborică și care te trimitea spre îndumnezeire, dar și o împotrivire la marxismul cultural al limbajului vremii… Era extrem de respectat și de iubit pentru inima lui imensă…
Tot ce povestesc poartă bucurie și tristețe. Nu știu dacă timpul îmi va oferi șansa, pe care nu o văd deloc apropiată, ca medicina românească să revină la prestigiul de altădată, prin caractere ferme și modele de nezdruncinat. Până atunci, medicii se salvează în insule mici și pe cont propriu, iar eu îi îmbrățișez pe toți și le urez să cunoască bucuria divină a profesiei lor…
Ecaterina PETRESCU BOTONCEA este medic la Spitalul Judeţean din Târgovişte, a scris 13 cărţi, e o autoare de succes și spune că a tânjit după marea medicină, după o lume în care frecvenţa minunilor e mai mare…
Facebook
WhatsApp
TikTok
