Evident, țineam socoteala timpului scurs printre degetele mele, un timp fluid ca apa de la robinetul pe care nu îl poți opri pentru că îi lipsește o garnitură, uneori cu un exces de calcar, alteori de clor, dar pe care îl priveam însetată de aventură, de excitație intelectuală, voiam să citesc toate cărțile aduse de tata cu brațul, la fiecare chenzină, deși rămânea cu buzunarele goale, să văd toate piesele de teatru jucate în oraș, să cutreier străzi vechi și să îmi imaginez voievozi pe cai verzi, iubeam mișcarea în aer liber și scrisul în imaginar, pe fruntea mea voiam să fixez proaspăt și inalterabil pulsul adolescenței, care trecea, trecea, lăsând în urmă depozite de aluviuni, o bicicletă cu spițe lipsă, sarafanul de liceană uitat pe umeraș, bastonul bunicului, insectarul, ierbarul, cutia cu desene și manuscrise, mașina de cusut a bunicii, primele flori primite de la un băiat, presate și păstrate într-un album de amintiri, alături, poza făcută la fotograf ca pecete a primei identități, zâmbetul de mânză rebelă, scăpat dintr-o operă de antropologie personală și câte acareturi îngrămădite în mintea și sufletul meu… Părinții mei, înțelepți și de o bunătate aleasă, îmi lăsau libertatea de a-mi purta singură de grijă, arătându-mi totala încredere în felul în care îmi echilibrez avântul și nevoia de cunoaștere, cu limitele și întrarea în imponderabilitate măsurată.
Pregăteam bacalaureatul printre treziri matinale, ture de bicicletă de zece, doisprezece kilometri pe zi, lecturi incitante, noi ecranizări panoramice cu actori celebri pentru care mă strecuram seara în cinematografe, și formulări, în secret, de eseuri despre bătăile inimii.
Puteai crede că sunt îndrăgostită, lipsindu-mi, totuși, obiectul adorației, iubeam cu pasiune libertatea, misterele orfice, exercițiile spirituale legate de lumi dispărute, trăiam experiențe extraterestre și exersam starea de fericire pe cont propriu. Înțelegeam, astfel, că neliniștea din interiorul nostru se poate consuma de unul singur, ca punct de plecare pentru întrebări și răspunsuri și că iubirea nu presupune un partener, sursa ei de proveniență fiind plusul caloric al propriei inimi. Cu cât ne scufundăm mai mult în noi înșine, cunoaștem mai bine ce este în afara noastră.
Învățam atunci, când timpul meu trecea năvalnic dar măsurat, că în mod dulce și prometeic îmi sunt propria mea preoteasă și propria stăpână, propriul foc și propria apă de stingere. Tocitul pentru bacalaureat nu îmi era coșmar, ci bucurie. Imaginația îmi era vie și prietenoasă, totul în jurul meu purta o lumină, chiar și ploaia era făcută din stropi de rouă.
Și a venit ziua aceea, a probei la Biologie. Dimineața era curată și strălucea oacheș printre crengi de castan, zgomotul străzii era unul tonic, prietenos. Dar mi-am adus aminte că îmi uitasem stiloul, așa că m-am întors în fugă acasă, era o zi de 13, apoi m-am întâlnit cu pisica neagră și am călcat pe un capac de canal, am preferat mersul pe jos tramvaiului cinci, care întârzia, spunându-mi că din acel moment toate aceste semne rele vor fi pentru mine de bun augur.
Biletul pe care l-am tras la examen a fost Anatomia și fiziologia inimii. Trebuia să vorbesc despre locul și rolul ei în organism. Profesoara din fața mea avea chipul înțepenit, vorbea rar și cu măsură, apoi nu am mai văzut nimic în afară de un arbore de artere și de vene și în mijloc o inimă.
Inima este o grotă, am spus, știu asta din scrierile vechi. Inima este grota în care s-a născut Iisus. Ea este un centru al Universului. Dacă îi asculți bătăile cu atenție, ea îți spune cum a fost făcută lumea, căci ea este oul primordial, prima sămânță, prima celulă făcută din două jumătăți lipite, din care pornește la drum embrionul. Inima este centrul inteligenței absolute, prima bătaie a gongului, mai mică decât o atingere și, totuși, mai mare decât Cerul, mereu în expansiune. Universul nu este făcut din sori și planete, ci din inimi care luminează sau care sunt luminate. Omul este o inimă care este luminată și luminează, dacă înțelegi, dacă înțelegi… O inimă crește în noi în timp ce noi creștem într-o inimă. Pântecul mamei, uterul, este o inimă. Aceasta este grota lui Dumnezeu, nucă sau palat, după cum ne este înțelegerea și smerenia. Ea este așezată în centrul ființei noastre, după cum Dumnezeu ne-a așezat în centrul ființei lui, la intersectarea de drumuri și de destin. William Harvey este medicul care a elaborat traseul arborelui sanguin, format din… etc…
Cândva, un profesor m-a impresionat prin hieratica lui stăpânire de sine, ca și când putea fi vorba despre semnul unei gândiri superioare, apoi am înțeles că ținuta lui rece nu făcea decât să ascundă o sărăcie de limbaj, inclusiv nonverbal, dar, mai ales, o sărăcie a inimii, ceea ce confirma teoria unor înțelepți antici care plasau puterea minții în mijlocul inimii. Dar mai poate exista și reversul medaliei, unii oameni aparent uscați, a căror inimă supersensibilă se eliberează de inhibiții, dând o strălucire aparte unui chip aparent mort…
A fost cazul șefei de comisie, cu care m-am pomenit în față la ieșirea din starea mea hiperboreică, după rostirea ultimului cuvânt. Radia în mod aparte. M-a întrebat dacă citisem cursul ei de filosofie aplicată, care îi apăruse cu câteva luni înainte. Nu, nu-l citisem, dar citisem alte cărți interesante legate de interpretări ale Bibliei, tatăl meu, deși ateu, fiind furnizorul meu de cărți inspirate.
Se lasă seara și de la o vreme fiecare umbră mi se pare tot mai bogată în semnificații și mistere. Suntem în octombrie, o lună blândă și plină de rostogoliri galbene ale timpului. Parcurg la pas străzile pe care am copilărit. Și mi-e dor, mi-e dor cumplit de inima aceea de adolescent, de inima părinților, în care am crescut, de inima unui pământ care râdea, sunt sigură de asta, râdea, uneori chiar în hohote, iar azi plânge, dar poate că nu plânge ea, ci eu, ci noi, ci El, cel răstignit a nu știu câta oară prin fiecare inimă rănită mortal în războaie, inundații, cutremure… Căci noi suntem în El și El în noi…
Ecaterina Petrescu BOTONCEA este medic și scriitor, membră a Uniunii Scriitorilor din România…
Facebook
WhatsApp
TikTok
