Când eram copilă, alergam precum un mânz zbrehuietic pe valea Sucevei cu alți copii în vacanță la mătușile mele! Ciopleam din lemn de răchită descojită fluire, săgeți și arcuri strânse bine la capete cu fire de cânepă răsucită ori ridicam colibe camuflate de crengi înfrunzite răvășite adesea de vânt. Apoi, priveam cum lăstăreau până-n toamnă și se umpleau de iedere roșiatice, crezându-mă că sunt unul din frații Jderi. Dar mai aveam o sminteală, aceea că pot vindeca oameni, pe cei cu mintea ceva mai apropiată de a mea, bădiți și lelițe. Îi învățam cum să își vindece bubele înfășurându-le în foi de brusturi bine spălate, să scape de dureri de oase mâncând multă lobodă și să se lecuiască de tristețe cu ceaiuri de păpădie și frunze de acrișe, iar de dureri de burtă, cu bobițe de săcărică, leacuri pe care le mai auzeam și eu de la bunica mea, punând încă, de la mine câte ceva.
Culmea era că toți se făceau bine și apoi mă căutau pâlcuri, de se cruceau mătușile mele deștepte, trecute prin școli care te învață să pui totul la îndoială. Târziu am aflat despre puterea gândului în autovindecare, dar pe atunci, umblam din casă în casă pentru a mă umple până la ultima firimitură din mine de farmecul satului. Pielea mea nu mai transpira asudătură, ci albastru de Voroneț, galben și roșu vegetal din scoarțele de pe pereții caselor pipernicite, muguri de brad, lacrimi din ochii boului și ai văcuțelor care pășteau pe pajiștea verde, ori rouă din rochița rândunicii.
Tot ce putea fi particulă de frumos, sub iubirea lui Dumnezeu și a mea, se transforma în vibrație și uite așa, m-am umplut de un etos care nu m-a părăsit toată viața. Paradisul era însă în mesele de duminică. După spălatul ritualic de dimineață, îmbrăcatul hainelor curate cu miros de săpun, busuioc și lavandă, urma slujba de duminică, sau de Paște, pătrățelele de anafură așezate cu grijă în batistă. Vraja altei lumi intra în inima mea de copil, mângâiatul preotului pe ceafa mea nărăvașă avea obligatoriu ceva din mirosul mirului și al vinului sfințit.
Copiii sunt sarea acestei lumi! spunea, venea apoi pacea edenului înverzit al livezii de nuci,
întinsul farfuriilor, scosul verzei din ciubere, zgomotul polonicelor și aburul zemei de cocoș , primele linguri trimise grabnic în pântecul înfometat și lihnit. Toate transformau acea masă într-o solemnă sacralizare după care tânjeam toată săptămâna. Atunci, după două păhărele de holircă, bătrânii povesteau despre sfinți, dar și despre puterea diavolului și a iadului, făcând să se cutremure carnea pe noi copiii, învățam ușor, alături de alți copii cu urechile la fel de ciulite ca ale mele, despre Cristos cel înviat, viață și moarte, inimi curate și pregătite duhovnicește, despre bine și rău, frumos și urât, iubirea și respectul pentru adevăr și oameni, dar și despre dragostea pentru toate animalele și plantele, care îmi ieșea apoi nu doar prin pori, prin vise, prin nostalgii, odată cu toate culorile pomenite, dar și prin prinosul de cuvinte scrise pe frunze, copaci, ierburi, pești, râme, lipitori, așa trecea timpul și n-am înțeles niciodată când am încetat să mai fiu copilă și să mă numesc adolescentă și apoi om mare.
Poate că atunci când nu m-am mai urcat în copaci și pe acoperișuri și am început să mă uit în oglindă, să mă rușinez de corpul meu, înlocuind șpilhozenele cu fustițe, fustele scurte cu cele lungi, sânii îi ștrangulam în sutiene cu un număr mai mic, sau odată cu primele bătăi ale inimii care se dereglau, alergând hai hui în urma unor priviri la fel de timide ca ale mele, interesate de eul meu sau de picioarele mele întâmplător dezvelite, ori când îmi plăcea să stau mai mult sub duș, fredonând ultimul șlagăr de muzică ușoară, sau poate când am început să fiu tristă…
Dar eu știu că nu știu când m-am făcut mare, am terminat școala generală, liceul, facultatea, au trecut astfel pe neobservate secole bune de când nu am mai mâncat zamă la duminici, botezuri și înmormântări, nu m-a mai certat nimeni că umblu cu genunchii mozoliți și fața răpănoasă de prea mult praf și m-am pomenit că îmi zice lumea „sărutmâna, domnișoara doctor”, am pierdut bucuriile mici și adevărate de pe când dormeam cu verișoarele mele în șura cu fân proaspăt, legănam cu drag pe picioare, ultimul vlăstar blond apărut în familie, dar și strecuram în cămășuța brodată a verișoarelor mele, lăcuste și urechelnițe, numai ca să le văd cum cad pe spate, cu ochii cât castanele verzi. Ele întorceau într-una preșul țesut la război din țoale vechi, pe dos, ca să se convingă că au scăpat de insectele mortale și mă gândesc dacă în aceste multe veacuri, cu adevărat am crescut sau am scăzut, căci lumea se schimbă, își pierde culoarea și frumusețea trăirilor inocente, iar dacă cineva m-ar întreba ce dorințe am, acelea ar fi să-mi regăsesc prundul cu apele repezi sub care înotam ca un păstrăv, lăsând lipitorile să mi se lipească precum niște ventuze pe picioare, într-o desăvârșită prietenie, Catrina scoțând pâinea rumenită din cuptor și apa din fântână, pe bunica, ghicindu-mi în cafea și spunându-mi verzi și uscate, sau pe mama și tata sub umbreluța de la mare, privind după mine în larg dacă nu m-a mâncat vreun rechin…
Ecaterina Petrescu BOTONCEA este medic și scriitor, membră a Uniunii Scriitorilor din România…
Facebook
WhatsApp
TikTok
