Da, totul se mișcă repede, fără direcție, fără claritate. Omul și vremea suferă de aceeași debusolare. Plouă torențial, o parte din țară e sub ape. Orice scânteie devine flacără, orice găleată de apă răsturnată devine inundație. Principiile supraviețuirii în liniște, înțelegere, răbdare, compasiune sunt călcate în picioare de steaguri „suveraniste”, o formă de anarhie sub sloganuri diversioniste. Totul strânge, totul doare, orice cuvânt provoacă reacții contrare, de ură și violență verbală sau fizică. Misoginismul răbufnește, orice glas feminin este sufocat din fașă, așa cum ai pune perna pe respirația unui nou născut. Noblețea e taxată drept slăbiciune, iar rațiunea este luată în răspăr.
Te uiți la spectacolul oferit de dictatorii lumii ca la adevărate calamități ale naturii umane. În democrația reală oamenii se privesc reciproc cu empatie, bucurie sau compasiune, stări de echilibru și sănătate ale naturii umane, pierdute în ultimii ani în încrâncenarea luptei pentru egou. Asist la rătăcirea ființei umane pe un drum cleios și sinucigaș. În fiecare zi mă întreb dacă va mai exista un mâine, ascult și văd la televizor știri alarmante, care vorbesc despre al treilea război mondial, de data asta nuclear și, bineînțeles, ultimul. Și sunt foarte emoționată. Aș vrea să îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru șansa unei frumoase călătorii pe care a oferit-o omului în cei poate 60 000 de ani pe un Camino al evoluției, dragostei și civilizației, dar pe care omul, dotat cu liberul arbitru, adică cu răzvrătirea, o ratează sistematic cu fiecare pas al ei. Ne ducem, orbiți de orgolii și ignoranță, spre ultimele pagini ale acestei civilizații, sau ne trezim la timp? Rămâne de văzut!
Doar că în fumul si praful de pușcă de pe planetă, la fel ca în vechiul Babilon, valorile sacre se rostogolesc din înălțimea lor, sub bocancii celor care vor să împungă cerul cu baioneta, binele și răul nu se mai deslușesc, iar Calea nu își mai găsește busola…
Altfel spus, în variantă poetică:
Octombrie, altă zi…
Te uită…
vânt de toamnă, hârtie creponată,
castani mototoliți de amurgite ploi,
un singur felinar pe o pustie stradă,
se scutură fragilul din pomii triști și goi
Nu vezi?
pământu-i nor în fumul care urcă
și pansament pe rana unei lumi,
păienjeni de lumină stau streașină în luncă,
păgâne siluete se lasă strânse-n pumni
Te plimbi…
pe lespezi ude și rădăcini de stele,
desfășurarea vieții cu aburi sanitari,
adaugi clipei, ceasul lucidității grele,
bolnavă ți-e frânghia cu care vrei să sari
Nu te porni…
scheletică-i cărarea ce duce către munți,
cicatrizate mâini și ochi holbați în ramuri,
alai de frunze moarte, nedeslușite nunți,
impermeabil văl și timp jucat la zaruri…
Așa că stai… coliba te așteaptă,
un foc mocnit lucește-n asfințit,
albastră e mansarda, din streșini stă să cadă
un glob de lună nouă prin geamul aburit…
Ecaterina Petrescu BOTONCEA este medic și scriitor, membră a Uniunii Scriitorilor din România…
Facebook
WhatsApp
TikTok
