Urmărind programele televiziunilor, înțelegi că Dumnezeu nu l-a alungat pe om din Rai, doar l-a lăsat să plece în propriul lui infern. Ispita pentru mărul cunoașterii era un simptom al instalării unei grave maladii și anume inteligența. Sămânță a vicleniei, orgoliului, dorinței de mai mult și nesocotinței vieții, ca dar al Creatorului… Planeta se împuținează de atunci pe zi ce trece. Pădurile fac loc întâi livezilor, apoi câmpurilor de luptă, sângelui fratricid și, în final, locurilor părăsite de viață.
Pământul devine încet un bolovan sterp pe care îl treci cu piciorul. Își pierde podoabele măiastre, de virginitate și duh sfânt, iar omul se preschimbă într-un surogat al Tatălui, isteț, inventiv, gălăgios, fâșneț, dar ne iubitor de nimic, lacom și trufaș, stăpân îngâmfat peste absolut tot ce nesocotește.
Cain și Abel își repetă povestea la nesfârșit, iar Fiul rămâne trist în fața istoriei. Pentru toate astea, l-aș ruga pe Dumnezeu să deschidă un proces umanității și să ceară ca daune morale reclădirea Planetei, refacerea Edenului și condamnarea la iubire pe viață a tuturor ființelor neînsemnate, dar foarte însemnate pentru Creație și Creator, pentru că, numai cu vorba bună, nu merge.
Dezamăgită de lume, dar perseverentă ca un Don Quijote pe drumul meu, am căutat un popas bun, de primăvară. Când soarele te trezește în galben, ți-e dor de ducă și de urme de căprioară și poate uiți nedreptatea. Mi-am spălat tălpile în zăpada mieilor desenați pe hârtie şi, mergând printre tufe de ghiocei şi leurdă, am nimerit într-o poiană cu iarba aplecată şi cu urmele dansului frumoaselor iele. Da, ele nu au îmbătrânit, nu au plecat, nu și-au pierdut bucuria. Cântecul lor era însă cam plângăreț, mai mult o văicăreală. Împletiseră, deja, sub creionul meu, cununi de brânduşe şi bice din coame de cai albi pentru îmblânzirea miezului de noapte, peste care tronau, rotundă, luna și, mai departe, soarele. Rostul lor era, zicea vântul, o aglomerare de frunze în aer, să apere o comoară. Ziua a trecut printre gânduri colorate ca baloanele unei nunți, pe care am lăsat-o mai departe, iar noaptea s-a așezat în ploi de argint. Un glas mi-a şoptit să mă întind pe pământ, pe dolina aplecată spre vale. Nuntașii plecaseră. Am cuprins cu brațele o respirație caldă. Era a Frasinului cu trunchi milenar, rădăcini răsfirate în adâncuri şi adunate apoi în trei izvoare dulci de iubire, de iertare şi de lumină, care țâşneau clipocind sub ochii mei, la picioarele mele. Câtă uimire! În înaltul lui ședea Schitul. Mulți îl cunosc. Este Copacul Vieții. A vieții pe verticală… Brațele lui m-au ridicat. Mi-au dat apoi să țin apă în pumni, să beau şi să îmi spăl obrazul. Am văzut, printre crengi, o ploaie de stele. Aşa m-am întors în lume…
Citind presa internațională, am înțeles, multe popoare păstrează legenda, dar numai noi avem Copacul. Comoara cu trei rădăcini şi trei izvoare, care ne primenesc după prea multă uitare…
Reiau desenul, rup frunza Elenei de pe siglă și așez frasinul cu cele trei rădăcini, trei izvoare, trei ramuri. Apoi trimit mesajul în lume și sting luna, visând frumos…
Ecaterina Petrescu BOTONCEA este medic și scriitor, membră a Uniunii Scriitorilor din România…
Facebook
WhatsApp
TikTok
