În bezna nopții, am simțit,
pe ochiul cel interior,
o boare caldă si-un fior îmbietor
ce-mi apăsa o clapă,
o notă „do” pe-a mea închisă pleoapă.
A fost, cu rost, un ciocănit la poarta mea, cerneală neagră,
ce mă-ntreba, de voi ori ba,
să sar mai sus din viața mea
pe portativul sferelor.
Apoi, pe stern s-a aşezat
acordeon din infinit,
care vibrând m-a ridicat în slăvi,
clăbuc de om, într-un abis nebănuit.
Aici m-am rătăcit de vis
şi am pătruns în Paradis.
Cristale albe şi lumini purtau pe umeri heruvimi.
Un clavecin m-a întrebat,
ce note vreau să întâlnesc în spațiul nou. Mirându-mă şi admirând spatiul celest,
am murmurat:
aş vrea să-l văd
şi să mă-nchin la Sfântul meu!
Şi cine e acel?
E cel ce m-a-nvățat să simt,
şi să iubesc,
şi să trăiesc în țara limbii lui si-a mea…
nu pentru azi ori pentru el ori ea,
ci pentru ieri şi pentru toți
şi pentru mâine în infinit, în țara mea.
Si graiul lui e pământesc?
El a vorbit în raze de lumină,
în flori albastre, în tresăriri de ape
şi revărsări de lună,
şi mulți îl preaslăvesc,
dar, pe pământul lui e astăzi,
cum a fost mereu,
plânset de ploaie,
fulger în furtună.
Şi ce ai vrea să-i spui?
Că îl iubesc!
Şi să-i mai spun că încă pentru mulți,
tot ce e românesc, e „eminesc”…
Luceafărul a tresărit în visul meu
şi,
ascultând un clavecin,
m-am coborât din infinit
şi-am adormit…
Ecaterina Petrescu BOTONCEA este medic și scriitor, membră a Uniunii Scriitorilor din România…
Facebook
WhatsApp
TikTok
