Bătrâne Hipocrate, de câte ori stăm de vorbă, inima îşi regăseşte cadenţa, iar culorile lumii capătă strălucirea unui vitraliu aprins de soarele‑amurg. Îţi propun o întoarcere: nu spre trecutul cronologic, ci spre acea geografie interioară unde copilăria nu este vârstă, ci mit fondator. În absenţa ei, scrie un teolog persan, nici măcar îngerii nu şi‑ar aminti numele. Acolo, în satul românesc nesupus timpului, destinul prinde formă din poveştile auzite la vatră. Familiile nu se cunosc prin avere ori sărăcie, ci prin felul zâmbetului – monedă secretă între oameni şi heruvimi. Îngerii, acele fiinţe „diafane” cum le numeşti, sunt complici la misterul vieţii: ei deschid uşa bucuriei şi străjuiesc pragul suferinţei.
Copilul, înainte de a pronunţa silabe, conversează în dialectul vântului şi al ploii. Logosul naturii îi hălăduieşte prin sânge ca o hartă astrală; de aceea orice ruptură de natură seamănă cu o exilare. În zilele noastre, între copil şi lume s‑a strecurat un demiurg de plastic şi lumină – dispozitivul inteligent – care împrumută retina, dar uită sufletul. De aici, tulburarea… Creierul agresat construieşte o casă de fum: etajele superioare înaintea temeliei. Când lipsesc norii reali, ploaia devine un fişier audio; când lipseşte iarba, verdele e doar cod hexazecimal. Prin urmare, primul logos trebuia să fie şi rămâne natura. În hipocamp, altădată grânarul emoţiei, sunetele ei trezeau îngerii păzitori. Astăzi, riscăm să îi găsim adormiţi, ca nişte statui prăfuite într‑o sală de muzeu digital.
În satul mamei mele nu exista medic – sau, dacă apărea, pleca degrabă, pacienţii îşi căutau doctorul în ierbarul personal. Fiecare dulap mirosea a mentă, muşeţel, muguri de brad şi a ceea ce Vasile Voiculescu ar numi „taina vegetală”. Plantele se culegeau la ceasuri rânduite, cu mâinile curate şi inima liniştită, pentru a nu tulbura vibraţia frunzei. Fiecare plantă posedă un logos, o mică bibliotecă secretă, iar oamenii sensibili aud uneori muzica ei. Astăzi, aparate de neurofeedback traduc diferenţele de potenţial dintre frunză şi rădăcină în suite sonore – ca şi cum am chema orchestra invizibilă a lumii să cânte pe o partitură electrică.
În Bucovina de munte, bătrânii „moşi” purtau mustăţi arcuite şi ştiau să împletească poveştile cu istoria, iar ierburile cu rugăciunea. Ei nu chemau ceasul şi nici doctorul, timpul li se dezvăluia în foşnetul ramurilor, moartea – într‑o lumină blândă de amurg. Când plecau, îşi adunau familia, îşi predau gospodăria ca pe o icoană vie şi intrau în tăcerea care, spune Borges, este adevăratul chip al eternităţii.
Obiceiurile bucovinene nu se numără pe file de calendar, ci pe bătăile de inimă. Ouăle de Paşti se încondeiază în singurătate luminoasă, porţile se sculptează ca nişte poeme de lemn, iar cuvintele se rostesc rar – pentru că sunt dar divin şi nu trebuie risipite.
Într‑o zi am întrebat un copil huţul dacă este român ori ucrainean. „Sunt bucovinean”, a răspuns, ca şi cum ar fi rostit parola unui vis vechi. Şi a adăugat, cu solemnitatea celor nouă ani: „Să nu lipseşti de la şcoală, să‑ţi respecţi părinţii, să mergi duminica la biserică şi să fii mereu curat şi frumos îmbrăcat.” În acea clipă am înţeles că tradiţia nu este trecut, ci un algoritm de lumină care rulează în tăcere, menţinând lumea în echilibru.
Iar tu, bătrâne Hipocrate, vei fi de acord: medicul adevărat, în aceste ţinuturi, este legătura neruptă dintre om şi cosmos. Când ea funcţionează, carnea şi sufletul dansează după o muzică pe care computerele încă nu o pot nota. Şi poate că nici nu trebuie – căci sunt melodii menite să rămână clandestine, ca să ne reamintească faptul că universul ne vorbeşte nu doar prin ecuaţii, ci şi prin şoapte vegetale, prin vise de copil care credea, odinioară, că fluturii sunt litere ale unei scrisori trimise de Dumnezeu.
Ecaterina Petrescu BOTONCEA este medic și scriitor, membră a Uniunii Scriitorilor din România…
Facebook
WhatsApp
TikTok
