Am promis că voi scrie despre un subiect sensibil. Și recunosc că mi-e greu să mă țin de cuvânt. Emoția din jurul meu este una foarte puternică. Copiii și problemele lor îți accelerează mereu ritmul inimii. Și ai prefera să taci.
Emma, nepoțica mea de numai o lună, ar fi putut avea nevoie de o mică anestezie pentru îndepărtarea unor fire de nisip, plecate de la rinichi. Natura a rezolvat însă totul spontan după naștere, spre răsuflarea ușurată a tuturor. Nicio clipă n-aș fi luat însă în calcul un risc anestezic pentru acea posibilă intervenție, pentru că, mișcându-mă în această specialitate, am avut și pacienți sugari, unul chiar de numai o săptămână, la o intervenție minoră. Și totuși, medicina vine mereu și ne contrazice, în ambele sensuri, pentru că ea nu este o știință exactă, ci o înșiruire de fenomene într-o permanentă dinamică, o goană după colț între lumini și umbre, mai mult fiziologie, atunci când nu este fiziopatologie.
Apropos, zilele trecute, Ilinca m-a întrebat: ce este aceea fiziologie? Iar eu am mângâiat-o și i-am zis: fizionomia nevăzută a îngerilor! Iar medicina? Goana după îngeri! Sunt medic ATI, puțini știu cu adevărat ce înseamnă asta, este o specialitate grea și cu multe riscuri asumate, este o formă de a te arunca, împreună cu pacientul tău, din elicopter, în gol, cu parașuta pregătită. Zi de zi, și de mai multe ori pe zi, și mulți ani, foarte mulți ani, pentru că nu te numești „special”, dar mai ales pentru că, ușor, ușor, te identifici cu profesia ta, o respiri, te culci, te scoli cu ea în fiecare gând și îți iubești pacienții…
Sigur că studiile pregătitoare sunt lungi, examenele au grad ridicat de dificultate, filtrul de trecere a lor este foarte strâns, pentru că diploma se bucură de recunoaștere europeană, dar nu aici se află nodul gordian al acestei specialități, nu în efortul intelectual, ci, cum spuneam, în adaptarea rapidă la dinamica fiziologiei umane, cascadă de hormoni, electroliți, mediatori chimici, enzime, cu modificarea rapidă a funcțiilor vitale, respirație, cord, circulație cerebrală, pierderi de sânge etc… Cei care se angajează pe acest drum, al anesteziei și terapiei intensive, știu că au nevoie de șase mâini și șase picioare rapide, iar viteza lor de reacție se măsoară în secunde. Aș numi această specialitate „medicina clipei„. Nicio altă specialitate, poate doar chirurgia cardio-vasculară, nu mai cunoaște dramatismul urgenței la un nivel emoțional atât de ridicat. Sindromul burnout, depresiile, accidentele vasculare, ba chiar sinuciderile sunt consecințe des întâlnite ale oboselii extreme la acești medici.
Și dintre toți pacienții, copiii sunt cei mai mari consumatori de emoții, atât în salonul de reanimare, cât și în sala de operație, prin anestezie. Am dat peste „mia de anestezii” la copii și, de departe, cele din sfera stomatologie, ORL sunt cele mai stresante. Ca profesionist, te înveți cu emoția, tu, țiganul și scânteia, dar când intervenția s-a terminat, copilul a ajuns cu bine în salonul lui și te întrebi de ce te doare capul, îți iei tensiunea, iar ea arată că e sărită bine de la valorile normale.
Copiii sub trei ani implică riscurile cele mai mari anestezice. Au laringele îngust, secrețiile salivare bogate și fac spasm laringian la cei mai mici stimuli, așa încât respirația lor este foarte ușor pusă în pericol. Sigur, la o anestezie generală, fie și doar intravenoasă, cea mai mare grijă este să asiguri, pe timpul intervenției, libertatea căii aeriene, mai sigură fiind intubația, adică trecerea prin laringe a unui tub, chiar și la intervenții de scurtă durată. Alunecarea unui praf dentar sau a unui fir de sânge pot bloca calea aeriană prin spasm laringian. Cazul devine o urgență majoră, iar timpul de efectuare a manevrelor de intubare și resuscitare trebuie să decurgă foarte rapid.
Totuși, nu cred că acesta a fost motivul care a creat accidentul anestezic fetiței care ne-a adus atâta emoție. Posibil ca anestezicul, care se metabolizează în ficat, să nu se fi eliminat din sânge rapid și să se fi transformat în doză toxică, cu deprimarea cordului. Sigur, nu am date despre caz, dar ceea ce aș vrea să vă împărtășesc este că modificările biologice, chimice, în dinamica unui incident anestezic, pot depăși viteza de reacție a medicului și nu pentru că el este „mototol”, ci pentru că natura este prea rapidă. Cât despre protocol? De multe ori el te pierde în manevre inutile și te îndepărtează de un final fericit.
Să ne gândim la un accident de mașină, dacă suntem doar pietoni, gândim într-un fel, iar dacă suntem și șoferi, vedem un pic diferit lucrurile. Gândindu-mă că este vorba despre o dramă multiplă, care implică un copil nevinovat, părinți niciodată consolați și medici într-un accident anestezic, cred că este nevoie de multă prudență în tragerea unor concluzii acuzatorii, pentru că nimic, nicio pedeapsă mai mare, nu există pentru un medic dacă a greșit cu ceva, decât surparea în propria lui conștiință. Sunt medici care intră definitiv în depresii sau care se sinucid și doar ei știu de ce au făcut-o… Încă, această profesie de medic, atât de superficial judecată, își are marea ei noblețe și poate cei mai frumoși oameni, chiar dacă salvarea nu este mereu în puterea lor.
Condoleanțe familiei, care va rămâne neîmpăcată, dar și un gând de compasiune pentru medicii care nu au putut controla natura și frângerea unui destin. Profesorul Litarcek, o somitate medicală și tatăl specialității ATI în România, atrăgea atenția rezidenților lui că fiecare manevră are rata ei de eșec, care de obicei este o constantă la un număr de cazuri. Nu prea știu cum este cu numerologia, probabil că eu nu am atins acel număr de cazuri, pentru că Dumnezeu m-a ferit și pot, cu sufletul neumbrit, să vă povestesc toate astea… Și, dacă m-aș întoarce la întrebarea Ilincăi, v-aș spune tuturor: să iubiți fizionomia nevăzută a îngerilor, pentru că, uneori, doar ei ne feresc de pericole!
Ecaterina Petrescu BOTONCEA este medic și scriitor, membră a Uniunii Scriitorilor din România…
Facebook
WhatsApp
TikTok
