Îți scriu acum pentru mai târziu. Cândva, am iubit limba rusă. Copiii au o aplecare nativă spre iubire. Ei iubesc tot ce e frumos, are puritate și lumină. Ei bine, așa cum iubeam puișorii galbeni de găină sau pe cei colorați, de rățușcă, șuieratul vântului la ferestre ori cântecul guguștiucilor la prima oră a dimineții, iubeam inflexiunile limbii ruse.
„Ia liubliu ti bia”, din filmele rusești, îmi suna mereu în ureche și îmi venea să spun așa la toate orătăniile din curtea întinsă cât un sat, unde alergam. Nu cred nici azi că există o limbă în care să sune mai frumos o declarație de iubire. În metabolismul fericirii mele, savuram consoanele care se topeau în vocale cu dulceața unei ciocolate. Urechea mea se desfăta din rostogolirea silabelor slave cu care rezonam într-o adevărată armonie a sunetelor. Să vorbești despre simțuri și inteligența lor nerațională, înseamnă să vorbești despre izvoare și copilărie. Era ceva subconștient, venit, desigur, din amprentele muzicalității slave în accentul bucovinean, pe care îl legam de toate vacanțele mele.
De bună voie, prin clasa a doua, eram doar un pic mai mare decât tine acum, m-am înscris la niște cursuri de limba rusă, pentru care străbăteam, singură, din tramvai în tramvai, o bună parte din București, spre mirarea familiei mele și chiar a micilor mei prieteni. În familia mea, atitudinea față de ruși era una total neprietenoasă. Rușii ne luaseră Bucovina. O să înțelegi mai târziu!
Îmi zicea mama… Eu, însă, reacționam diferit, de parcă prin genele mele se strecurase ceva sămânță nordică. Filmele rusești erau la ordinea zilei, iar poveștile de dragoste și eroism, cu Alioșa și Natașa, erau înduioșătoare. Dar toată această bucurie mi-a fost curmată într-o zi, când m-am identificat empatic cu un personaj feminin și totul s-a răscolit în mine. A fost o scenă care mi-a atins conștiința curată, de copil și, totodată, de feminitate în formare. Pomii erau înfloriți în livada aceea. Alioșa, un adolescent îndrăgostit, îi spune Natașei cât de mult o iubește, rupe o crenguță cu flori roze, de cireș și i-o așază în păr. Amândoi sunt îmbujorați și fericiți și între ei se rostește o promisiune pe viață. Ea îl îmbrățișează și îl sărută, alunecând, lipiți, pe covorul colțului de iarbă. Este momentul când apare paznicul livezii, o figură primitivă și plină de viclenie, în haine verzi, care îi amenință pe cei doi cu închisoarea sau, ca soluție de salvare, Alioșa să îi dea o palmă Natașei. Fără să stea pe gânduri și cu frica în ochi, Alioșa o lovește pe Natașa peste obraz. Uimită și umilită de trădarea celui care tocmai îi declarase iubirea, ea fuge fără să se mai uite înapoi, iar Alioșa plânge deznădăjduit. Greu de crezut, dar după acest film nu m-am mai dus la cursurile de limba rusă. Alioșa mă trădase și pe mine și, prin el, limba rusă. Eram mică, dar în mintea mea se organizau niște valori cu care rămâi toată viața. Ideea de violență se suprapunea cu chipul paznicului, chipul trădării cu cel al lui Alioșa, iar al fragilității agresate, cu cel al Natașei…
Sigur, mai târziu, când am ieșit de sub dominația subconștientului și am descifrat o parte din complexitatea minții umane, m-am îndreptat spre literatura și arta rusă, ca spre surse de revelație și de frumos. Dar noi învățăm continuu. Știi? Suntem diferiți și împinși în lupta vieții de resorturi diferite, într-un nesfârșit proces de adaptare. Aproape că nu ne putem sustrage unui trecut istoric, impregnat adânc în noi, fără voia noastră, cu valențe alternative ale binelui și răului…
Iubirea și frica, ura pot străbate același suflet, dar nu și slăbiciunea. În momentele cruciale ale istoriei, învățăm lecția asta. Rezistența trebuie să se impună slăbiciunii, dacă vrem să rămânem oameni. Înțelepciunea noastră se poate numi acceptare, dublată de exigențele care se referă la propria noastră persoană. Bunătatea, draga mea, nu înseamnă altceva decât empatie cu celălalt, cu ceilalți, iar felul în care împaci empatia cu dârzenia și curajul ne definește caracterul. Astăzi, după o depănare de jumătate de secol, Alioșa, Natașa și paznicul se întorc, dar Alioșa este unul matur, care alege dârzemia și o apără pe Natașa cu trupul său și al poporului său. Natașa se numește Ukraina, dar pentru Alioșa, devenit Volodimir, ea are chipul iubirii și libertății, al soțiilor și tuturor copiilor ei, al normalității și nesubordonării unui paznic la fericire. Paznicul, în schimb, este același, neschimbat de sute de ani…
Dictatorii sunt ființe total lipsite de empatie, adică de relaționare cu sufletul colectiv. Unui spirit malefic, îi dai un punct de sprijin și îți răstoarnă planeta. Unui lider autentic, îi dai același punct de sprijin și ți-o reînflorește! Dar singurul lider autentic rămâne Dumnezeu, căruia omul i-a confiscat, din trufie, puterea.
În zilele noastre, după cum vezi și tu, un spirit viclean și dârz, dar nu în sensul bun al cuvântului, care ar însemna forță de sacrificiu, bună credință, bună intenție, un dram de eroism, a confiscat treptat toate pârghiile unei mari puteri, s-a instalat într-un buncăr de șobolan, sub pământ, de unde butonează distrugerea planetei, ca un dușman al Umanității și a lui Dumnezeu… E posibil ca însuși Timpul terestru să aibă zilele numărate.
Dacă omenirea va depăși acest impas, dar noi ne vom despărți, să crești ca un bun luptător pentru viață, echipată cu multă iubire, multă eleganță și mult curaj. Prin tot ce îți trece prin minte, cuvânt și faptă, să faci ca lumea să fie mereu mai frumoasă, să slăvești creația lui Dumnezeu ca și când ai fi, direct, fiica Lui. Și ție ți-a lăsat răspunderea pentru viață și perpetuarea ei în eternitate. Nu uita! Alt nume al tău este Eva! Femeia lut! Din tine Dumnezeu și-a modelat ființa…
Dacă ar fi să-l parafrazez, sarcastic, pe Malraux, aș zice că Adam va redeveni Om și va salva planeta abia atunci când va iubi, cu adevărat, obrazul Evei și va fi atent cum se leagănă pruncii. Până atunci, numără arme, tancuri, rachete și copiii din gropile comune. S-a uitat sau nici nu s-a ținut minte, Chipul Ukrainei din Holodomor, zece milioane de morți prin înfometarea impusă de Stalin.
Fetița anilor 1933 din Harkov, orfană, flămândă, înfrigurată, revine. Doar ukrainenii nu au uitat atunci când au reînceput ostilitățile din partea Kremlinului și când au cerut cu obstinație intrarea în UE și NATO. Am fost printre cei care nu i-au înțeles de la bun început. Doar văzând grozăvia, doar văzând ceea ce este de neînțeles… Spiritul malefic al puterii!
Ecaterina Petrescu BOTONCEA este medic și scriitor, membră a Uniunii Scriitorilor din România…
Facebook
WhatsApp
TikTok
