Septembrie, ce lună! O altfel de lună… Plouă cu frunze, cu păianjeni, cu furnici, presimțirea vântului rece le răvășește așternutul. Cineva și-a pierdut un fular. Alerg, dar autobuzul pleacă, iar eu rămân să flutur în urma lui un petec de cântec, cine nu știe că mătasea este muzica unor viermișori care se bucură ronțăind frunze?
Ne pregătim cuminți pentru hibernare. Punem conserve, murături, aglomerăm cămara, umplem piețele, ah! ce abundență de fructe, de legume, de pași pe trotuare, ai copiilor care merg la școală, ai pisicilor și câinilor vagabonzi, uite-i cum stau la semafor așteptând culoarea verde, intersecțiile sunt tot mai aglomerate, claxoanele se întrec, o domnișoară în haine decoltate, de seară, deși e plină zi, oprește doi tineri și-i roagă să-i facă o fotografie, în timp ce buzele ei se țuguie îngrijorător, un puști împarte pliante cu următorul spectacol al teatrului din colț.
Mâzga, frigul schimbă hainele din garderobă, dispar sandalele, tricourile, apar pantalonii evazați ca niște mături peste asfaltul prăfuit, flanelele, șepcuțele cu cozorocul la spate, mai încolo câteva decenii, ori poate secole, pe malul Tamisei, domni și doamne, la pardesiu, se plimbă agale sprijiniți în bastoane, câțiva colorați cheamă la alba neagra, BigBengul își spune ora exactă, în timp ce porțile abației Westmister se deschid pentru slujbă. Pe aici, termometrul arată 8 grade, într-o zi de 13 septembrie, ora 17, iar telefonul îmi aduce o notificare cu ce făceam și unde eram în urmă cu 10 ani, cu 9, cu 8, cu 6, etc, nu cu sute… Sigur, m-am născut nomadă, cu antecedente cumane din partea tatălui și de urmaș de viking din partea mamei, adică româncă get beget! Picioarele mult încercate mă purtau prin Bilbao, în lungul drum spre Santiago de Compostela, trei ani la rând, apoi prin Oslo, Praga, Cairo, Ierusalim, la aceeași dată, prin alte și frumoase circuite și mă întreb, dacă nu aș fi avut o misiune prin profesie, de câte ori aș fi înconjurat pământul, căci din cele două luni de CO pe an, incluzând sărbătorile, nicio zi nu am petrecut-o în cuibul meu… Dar cu cât dor mă întorc acasă! Dulce ești, melancolie, dor de-acasă!
Distrată și emoționată cum sunt, mă împiedic în pavajul neregulat, un dulău, pe pieptul căruia scrie „nervos”, mă latră. De ce mă latră? Probabil că din același motiv din care unii oameni caută prilej de ceartă fără motiv, privesc spre parcul care mă va conduce spre castel și mă gândesc că drumurile spre glorie, mă refer la cea regală, pot fi pavate cu intenții bune, chiar și atunci când un câine tocmai a urinat pe sandaua ta…
Ecaterina Petrescu BOTONCEA este medic și scriitor, membră a Uniunii Scriitorilor din România…
Facebook
WhatsApp
TikTok
