am un jurnal zilnic în care notez temperatura îngerului meu, niciodată nu este aceeaşi, uneori suferă din pricina curentului aşezat între umărul meu stâng şi vuietul salvării de noapte care transportă sinucigaşi…
*
20 martie… Nu te uita în jos, nu te uita în jos! am auzit o voce în ureche. Sigur că nu mă voi uita, mi-am răspuns, și am făcut saltul de pe pervazul ferestrei spre terasa balconului de la etajul 8. Am descuiat bucuroasă yala de la ușa bucătăriei și am lăsat copiii să năvălească și să mănânce din oalele de mâncare așezate pe aragaz. Aveam 11 ani. Era sfârșit de septembrie, la câteva zile după începerea anului școlar. Tovarășa profesoară Chițimia ne-a testat la matematică. Începeam un nou ciclu, 5-8. Am primit un punctaj bun, așa că mi-a fost încredințată o colegă de clasă cu care să lucrez și să o susțin la teme. Cu adresa în mână, am străbătut câteva străzi să ajung la ea acasă. Liftul nu mergea, așa că am urcat cântând, cele opt etaje. La ușă m-au întâmpinat o droaie de copii, care se zmiorăiau de foame. Erau frații Rodicăi, de la o fetiță de trei ani, până la un vlăjgan de 15 ani, în total, șapte. Yala de la bucătărie se încuiase pe dinăuntru, iar copiii nu aveau cheie. Mi-a fugit gândul de la lecții. Am cercetat apartamentul și am stabilit singură că pot face saltul. Doar că eu nu știam că mama copiilor, plecată după pâine, încuiase intenționat ușa bucătăriei, ca să dea copiilor să mănânce cu porția. A apărut însă fix în momentul micii mele victorii, căci eu, la vârsta aceea îl citeam pe Cuore și așa o interpretam. M-am ales cu o încruntătură disperată și cu un „afară!” ștrangulat. Pe drum, îmi culegeam lacrimile și am îmbrățișat un câine vagabond. Când am ajuns acasă, în dreptul ușii am auzit telefonul țârâind insistent, iar și iar, dar eu, de tristețe nu mă puteam grăbi și nu îmi nimeream cheile în ghiozdan, în timp ce țârâitul revenea iar și iar. În fine, am reușit, am răspuns. Vocea femeii aproape plângea și mă ruga să o iert, căci, după plecarea mea, copiii au tăbărât pe ea și i-au spus pățania. M-a rugat să revin, cu asigurarea că voi găsi toate geamurile bătute în cuie. Și nu numai că am revenit, dar am rămas prietenă cu Rodica toată copilăria. Nu am povestit nimic familiei mele până când, într-o zi, doamna Rădulescu m-a dat de gol. Ce să fac, i-am zis mamei mele, ca să o împac fără a fi patetică, îmi plac înălțimile. Dar așa a fost toată viața… De la un timp, am devenit vitezomană și mereu mi-am simțit îngerul. Acum, nepoțica mea citește Cuore și mă gândesc la ce să mă aștept. Deocamdată aduce doar pisici acasă, dar zice să adoptăm un copil iranian!
*
21 martie… Când eram copii, banii familiei erau extrem de limitați, asta și pentru că părinții mei erau foarte sensibili la nevoile altora, iar mama, care provenea dintr-o familie numeroasă, cu frați și surori rămași la Vicov, sat trecut prin colectivizare, îi ajuta financiar, pe cât putea, să își ridice căsuțe de lemn, după modelul locului, două odăi, o tindă și acoperiș drănițit, în patru ape. Contribuția mamei nu era foarte mare, pe atunci oamenii își ridicau casele cu propriile brațe, ajutați la tencuit de vecini și familie, prin așa numita clacă, unde femeile și copiii amestecau lutul cu picioarele, iar bărbații îl făceau apoi bulgări și îl aruncau între stinghiuțele bătute în cuie pe tavan și pereți, până se umpleau toate golurile. Se lăsa apoi cu petrecere, muzică la acordeon, veselie, horă în ograda omului, mai erau și certuri, bătăi pe fete, câte un flăcău proaspăt venit din armată se înțelegea cu fata să o fure și să o ducă la părinți, acasă. După un an urma altă clacă și poate un botez, dar mai întâi o nuntă. Un gospodar apreciat nu era acela care ar fi avut o casă mare, ci o căsuța mai mică, dar curată, cu flori în curte și cu copii care mergeau la școală și îi lăuda învățătorul. Să vă mai zic așa, că mama era tare mândră cu frații ei și copiii lor, toți foarte buni la învățătură. Dar fratele meu, și el cu nevoile lui, mai ales în perioada de adolescență, îi cerea mamei bani și cheltuieli pe care ea nu le putea susține, de exemplu o bicicletă, schiuri, bocanci, undiță, bani de film, teatru, ieșiri în oraș, apoi și-a dorit o motoretă, mers la mare, iar mama dădea din umeri. Tata îi cerea să muncească pentru bani, adică să picteze, căci era extrem de talentat, iar învoiala era ca tata să îi cumpere tablourile, pe care apoi le făcea cadou rudelor și prietenilor. Era, totuși, un oarece efort, iar Doru, pe atunci era visător și, în consecință, cam leneș. Mama i-a zis așa: uite banii noștri, fă un calcul, care sunt cheltuielile noastre zilnice de mâncare, apoi de întreținere, îmbrăcăminte, rechizite școlare pentru voi, mica alocație suplimentară pentru bunici, micul ajutor pentru rudele de la Vicov și tot ce rămâne îți las ție. Adică, îl desemnase premier! A numărat, a socotit fratele meu, a împărțit tot pe plicuri, dar când să le umple cu bani, rămânea mereu cu plicuri goale. Bine, uite, îți dau eu diferența din banii mei de tuns și de manichiură, că pot renunța luna asta, da să mi-i dai luna viitoare… Doar că Doru nu i-a pus în plic, ci s-a dus să își încerce cu ei norocul la loto. Doar pierderi… A mai încercat câteva luni, în care datoriile creșteau vertiginos, dar mama nu l-a certat, doar i-a spus: ca să îmi restitui banii, trebuie să te apuci de lucru. Uite, mai renunț eu la ceva și îți dau acești ultimi bani să îți cumperi cartoane, pânză, uleiuri, cuțit de pictură și pensule, să te apuci de lucru. Întâi îmi restitui datoria și apoi îți cumperi tot ce vrei. Așa s-a și întâmplat. În final, fratele meu a ales ca profesie Electronica, purtând convingerea că pictura este doar un hobby, care nu putea deveni meserie, căci era har, iar verii mei, care au avut de la tatăl meu prima bibliotecă, Biblioteca pentru toți în formă completă, o parte s-au afirmat în viață prin profesii deosebite, anume cei care au iubit învățătura și s-au ținut de carte, ceilalți și-au transformat șansele în neputințe. Desigur, v-am împărtășit toate astea gândindu-mă la Bolojan și la situația noastră bugetară, din care toți am vrea să avem un profit, deși plicurile au rămas goale. Produsul nostru intern brut nu acoperă nevoile interne, fiind cu 6,3% în minus, diferența dintre ce producem și ce cheltuim, bani care trebuie împrumutați, la care se adaugă dobânzi tot mai mari lună de lună, iar datoria publică a ajuns la 52%, adică la mai mult de jumătate din ce se încasează la buget, bani care, alături de dobânzi, trebuie restituiți.
Problemă de clasa a IV-a: dacă Ion are un venit de 6000 de lei pe lună, dar lună de lună cheltuiește cu 6% mai mult decât încasează, deci încă 360 de lei, adică 6350 lei, în plus mai are o rată de 3100 lei lunar la bancă, 52 % din PIB-ul lui, cu o dobândă de 7% pe an la datoria restantă, pentru care se împrumută de la prieteni, în cât timp rămâne fără prieteni și nu își mai poate plăti în veci datoria, decât dacă vinde ceva, în cazul țării, păduri, minereuri, fabrici și uzine? Adică rămâne în incapacitate de plată? Aștept răspuns, mai ales de la cei care îl detestă pe premier!
Ecaterina Petrescu BOTONCEA este medic și scriitor, membră a Uniunii Scriitorilor din România…
Facebook
WhatsApp
TikTok
