24 ianuarie… 112, 119! România „adâncă” are organismul grav bolnav, fără imunitate, într-o stare psihică de alienare severa, fără memorie, fără empatie, fără responsabilitate, care secretă cu inconștiență multă toxicitate, teren pentru aberații comportamentale, violență, intrigi politice și sociale, bullyng, crime inexplicabile acolo unde ar trebui să existe prietenie, respect și dragoste. Ce putem face dacă o parte din acest organism și-a pierdut instinctul de conservare și se autoflagelează chiar prin porniri de-a dreptul sinucigașe? Pasivitatea e o soluție? „Spectacolul” de azi, de la Focșani și Iași, inclusiv cel de la Cenei, ne servește otrava șarpelui Kundalini netrezit în conștiință, a instinctelor primare și a primitivismului nostru în forma festinului negru, în locul unei zile de mare sărbătoare colectivă…
*
27 ianuarie… Din jurnalul medicului de gardă… O nouă zi… Ceasul îmi sună deșteptarea. Un flaut, un greier și multe voci radiofonice… Nu departe mă așteaptă ei, oamenii. Fiecare om are o umbră și fiecare umbră are poveștile ei. S-a întâmplat de mult, eram de gardă. Cineva mă întreba dacă profesia de medic mă face fericită. Dacă îmi spuneți ce este fericirea, vă răspund. Atunci când zeii stau așezați pe pietre și te privesc luminoși! Ei bine, de multe ori am văzut zeii. Telefonul a sunat, urma să ne sosească în secție doi copii hipotermici. După câțiva ani, fetița de atunci mi-a povestit: în ziua aceea împlineam 11 ani, o pornisem pe cărările de dinafara satului. Soarele ardea și din când în când corbii scoteau un croncănit răgușit. De multe ori o porneam pe jos până la oraș, urcam și coboram aleea pietruită. Nu mă săturam să privesc ferestrele împodobite cu mușcate roșii. Mama mereu mă certa că sunt gură cască și îmi cerea să nu mă opresc din drum. Era încă frig, dar primăvara creștea din pământ, băieții deveneau albaștri, iar fetele verzi. Cele trei femei din curte, în răcoarea matinală, își beau cafeaua, ele erau galbene. Eu eram stăpâna neliniștilor și am simțit, deodată, necazul în aer, și că nu-mi pot continua drumul nepăsătoare. Pentru mine, nepăsarea are culoarea mov. Mi-am oprit pasul, clipa se suspendare, ceva tulburase timpul. Cele trei femei alergau ca musculițele printre ferestrele închise, se auzeau țipete, cineva plângea. Priveam prin grilajul de fier forjat. Am deschis poarta și am întrat. Înțelegeam că este vorba despre un copil de trei ani, trei ani, trei ani… Mi-l imaginam. Precis, blond cârlionțat, speriat, înghețat de frig… În câteva minute au sosit pompierii. Are dreptate domnul, puțul este prea strâmt, în el nu încape un om și e și adânc, are cinci metri. Am înțeles de îndată, mi-am zis, soarele va striga lumii, iată o inimă de copil! Toate ferestrele s-au deschis, iar vrăbiile se perpeleau pe acoperișuri. Pot eu! Pot eu, vă repet, sunt campioană la inconștiență, îmi țin respirația șase minute și nu mă tem de întuneric… De fapt, eu m-am născut cu un defect, nu mi-e niciodată frică de nimic. Pentru că exiști! mi-au strigat corbii… M-am dezbrăcat iute, ca la orele de sport, până la șort și maieu, iar ei m-au ancorat bine de picioare, o lanternă îmi ședea fixată pe frunte, apoi, mi-au dirijat coborârea în puț. Țineam ochii închiși și mă simțeam ca într-o gușă de sticlete. Inima mi se zbătea în piept, gata să mi-l rupă. O floare albastră îmi cânta la ureche. Era frica… dar nu mă temeam pentru mine, ci pentru întâlnirea cu copilul căzut în puț… Când am simțit răcoarea apei, am deschis ochii, raze furișe ieșiseră din scorburi. Ședea leșinat într-o rână, peste o găleată răsturnată. Mi-am adus aminte de lăptăreasa și donița ei și mi-am făcut curaj, era o femeie drăguță și cumsecade. Avea temperatura apei și respira rar. I-am fixat în jurul trupului centura pe care o aveam prinsă de centura mea și am cerut ridicarea. Voci, voci, voci… Urechile îmi păcăneau, ochii mi s-au împăienjenit brusc și am simțit cum îmi îngheață tot corpul, drum, poartă, zăpezi, un ochi, păsări, regi, pene de păun, pinguini, o focă și profa de geografie… Apoi, câțiva eschimoși… Mâinile îmi ședeau înțepenite pe mânuțele lui și nu le puteam descleșta… Ele m-au strâns. Apoi, apoi, am văzut zeii…
Ecaterina Petrescu BOTONCEA este medic și scriitor, membră a Uniunii Scriitorilor din România…
Facebook
WhatsApp
TikTok
