19 ianuarie… Rămâne să-l mai vedem pe infantilul trump cu degetul în gură și înconjurat de păpuși…
*
18 ianuarie… La plecare: „Să ne gândim că apatia, lipsa de reacție, de energie înseamnă moarte! Iar tu ești vie! Atâta timp cât ești vie și deci ai nerv în tine, nu sta pe gânduri! Revoltă-te când vezi nedreptatea, apără-ți convingerile dacă sunt de partea bună a lucrurilor, respinge agresiunea împotriva orișicui, așa o respingi și pe aceea împotriva ta, apără-te apărând pe alții, condamnă explicit violența, războiul, dominația, abuzul, trufia, iubește, ocrotește, apără viața în toate formele ei, chiar și pe aceea a dușmanului tău, dacă este căzut la pământ! Ești poet, medic, iluzionist sau mamă, exprimă-ți dezacordul cu minciuna, suferința, manipularea, ura! Fii exemplu pentru copiii tăi! E cazul să ieșiți cu toții din ignoranță și să nu vă mai îmbătați cu apa rece servită de dezaxații planetei, indiferent cine sunt și de unde provin! Dar fără să faceți circ, ci devenind zid! Evul Mediu nu s-a încheiat încă!” Mulțumesc tatălui meu care m-a ajutat să supraviețuiesc acestui prelungit Ev Mediu și m-a învățat să nu mă ascund sub justificări lașe, cum ar fi aceea că aparțin sexului slab, care pentru el era de fapt cel puternic, sau sub morga unei prețiozități ridicole… Zilele astea îi voi evoca amintirea pentru un centenar de la nașterea lui și atât de multă dragoste și generozitate împrăștiată în fiecare zi a copilăriei mele și întregii lui existențe …
*
17 ianuarie… Mă credeți sau nu, confortul căsuței mele de lemn, destul de sumar, mă stingherește când mă gândesc la gerul inuman și criminal la care putin îi condamnă pe ucraineni, de la un capăt la altul al țării, într-un uriaș genocid. În prima iarnă de război am trimis ca ajutoare hrană și îmbrăcăminte, sigur, o picătură într-un ocean de nevoi, în a doua am trimis două generatoare de curent Hyundai pentru două apartamente, poate doar să-mi calmez neputința, căci altfel, egal cu zero! Iarna aceasta și pe acest ger cumplit, la -18 grade, cu toate centralele de curent avariate și o țară în beznă, niciun surogat personal nu mă mai poate păcăli. Dar iată ce am găsit pe internet! Poate fi iurta o soluție rapidă și salvatoare, cum este prezentată pe această pagină? Într-o singură zi s-ar putea monta mii de astfel de corturi bine izolate, ca soluție de avarie, cu certitudine mai călduroase decât zidurile de beton și adăposturi mai bune decât subsolurile blocului pentru aceia care nu au rezolvări alternative. Câte țări, popoare, oameni în suferință pe planeta albastră din cauza unor lideri psihopați care vor să își asigure nemurirea, mai ceva ca faraonii, prin sacrificarea a milioane de suflete! Iar furcile caudine prin care trebuie să treacă omenirea, continuă! Cât? Cine știe? „Iurta nomazilor este una dintre cele mai eficiente locuințe create vreodată de om. Forma ei circulară face ca vântul să alunece în jurul construcției fără să o destabilizeze, iar structura flexibilă din lemn absoarbe mișcările puternice în loc să se opună lor. Izolată cu pâslă groasă din lână, iurta păstrează căldura iarna și rămâne surprinzător de răcoroasă vara, putând fi locuită confortabil în temperaturi extreme fără electricitate. Se montează și se demontează în câteva ore, fiind gândită ca o „casă mobilă” perfect adaptată vieții nomade, iar deschiderea din vârf asigură lumină naturală și evacuarea fumului. Deși pare simplă, iurta este rezultatul a mii de ani de optimizare și este astăzi studiată ca model de arhitectură sustenabilă. Ingineria iurtei se bazează pe un schelet din lemn ușor, dar extrem de rezistent, format din panouri de zăbrele numite „kerege”. Acestea sunt realizate din nuiele de salcie sau mesteacăn, legate între ele cu fâșii subțiri de piele crudă. Această metodă de asamblare conferă structurii o elasticitate unică: în cazul unui cutremur sau al unei furtuni violente, încheieturile de piele permit lemnului să se miște ușor, disipând energia forțelor externe fără ca scheletul să se rupă sau să se prăbușească. Partea superioară a iurtei este definită de „shangrak”, o coroană centrală din lemn care acționează ca un inel de compresie. De la acest inel pornesc numeroase tije radiale care se sprijină pe pereții circulari, formând un dom autoportant. Această piesă este atât de importantă din punct de vedere structural și simbolic, încât este adesea transmisă din generație în generație, fiind singurul element care nu se înlocuiește ușor atunci când componentele de lemn se uzează. Învelișul exterior este realizat din pâslă, un material obținut prin presarea fibrelor de lână de oaie cu ajutorul apei și al căldurii”.
*
16 ianuarie… Am fost să văd Cravata galbenă de două ori. Seducție pură! M-aș mai duce. Dar priviți-l pe Sergiu Celibidache cel real! Ca orice spirit genial, o apariție care îți taie respirația și îți spală pur și simplu sufletul de noroaiele timpului prezent…
*
15 ianuarie… Manuscrisele lui Eminescu… Cu siguranță, Eminescu nu a fost un om, ci un fenomen, el și-a trăit opera cu intensitatea veacurilor și a ars lăuntric până la incandescență, prefăcându-se în Lumină. Pentru români, Eminescu este un sfânt și o Stea călăuză care ne va arăta mereu Nordul, Calea, dar și Adevărul, este cel care, prin înălțime și valoare, mântuiește poporul român, atât de predispus compromisului, lamentării și moliciunii spiritului, ca într-un blestem mioritic. Dar, sigur, Eminescu nu a fost un spirit comod, a deranjat prin atitudine, luări de poziție și, fără a fi un om politic, ca gazetar a dat fiori reci regimului prin articolele caustice și conservatoare de la ziarul Timpul. A blamat indiferența față de schimbările demografice orășenești și pentru asta a înfruntat oprobiul publicațiilor occidentale. Opera lui Eminescu este de o valoare inestimabilă, atât în forma finită, dar și în variantele intermediare, care ne arată exigențele și dorința de perfecționare a limbii, de curgere din idee în muzică și din muzică în element cosmic și cutremurare a inimii. Manuscrisele lui Eminescu, la care mă voi referi în fapt, reprezintă laboratorul unui geniu, cunoscând un parcurs de aproape 150 de ani de la intrarea în posesia lui Titu Maiorescu, după moartea poetului, și până la publicarea în facsimil de către Eugen Simion. Ele pot fi considerate una dintre cele mai tulburătoare și mai prețioase moșteniri ale culturii române și nu sunt simple documente literare, ci adevărate hărți ale spiritului, EEG-uri (electoencefalograme) ale frământării superioare, locul unde gândirea poetică se naște, se contrazice și se transfigurează. Și dacă opera tipărită ne oferă forma definitivă a poeziei eminesciene, manuscrisele ne dezvăluie procesul, devenirea, arderea, zbuciumul creator al geniului. Soarta manuscriselor lui Eminescu este indisolubil legată de figura lui Titu Maiorescu, mentorul Junimii și primul mare editor al poetului, dar și de efortul extraordinar al criticului îndrăgostit de opera lui Eminescu, Eugen Simion. După moartea lui Eminescu, în 1889, Maiorescu intră în posesia unui vast volum de caiete, foi volante, schițe, variante, note filosofice și traduceri – aproximativ 46 de caiete, însumând peste 14.000 de file.
Gestul lui Maiorescu este esențial și ambiguu în același timp, prin intervenții la nivel gramatical și selectări subiective, mult și pe drept criticate de eminescologul Nicolae Georgescu, pentru care și anularea unei virgule este un păcat. Pe de o parte, el salvează manuscrisele de la risipire, de la distrugere sau uitare, pe de altă parte, exercită o selecție severă, publicând doar acele texte care corespundeau criteriilor sale estetice, adesea restrictive și, cu siguranță, subiective. Eminescu este, pentru Maiorescu, un mare poet liric, nu neapărat un gânditor filosofic sau un spirit enciclopedic, o scădere poate neadmisă unui cunoscător atât de fidel operei, vieții și frământărilor poetului. Cu toate acestea, decizia lui Maiorescu de a dona manuscrisele Academiei Române, în 1902, reprezintă un act de responsabilitate culturală majoră. Din acel moment, manuscrisele devin patrimoniu național, chiar dacă rămân multă vreme inaccesibile cercetării și publicului interesat. Manuscrisele eminesciene ne dezvăluie un adevărat univers în mișcare și un Eminescu diferit de cel canonic, un poet care rescrie obsesiv, un gânditor preocupat de Kant, Schopenhauer, Hegel, de cosmologie, istorie și lingvistică, un spirit modern, fragmentar, neliniștit, aflat într-o permanentă stare de lucru. Poate că merită amintit faptul că cel care îl îndrumă pe Eminescu spre studii de filosofie la nivel universitar la Viena și Berlin, obținându-i bursă de studii, este Titu Maiorescu, chiar dacă acestea nu se finalizează prin diplome de absolvire. În manuscrise, poezia nu este un produs finit, ci o energie în devenire. Versurile se nasc, se rup, se rearanjează, se notează pe margini, se intersectează cu reflecții filosofice sau cu calcule matematice, căci Eminescu nu scrie liniar, ci constelar, ca și cum întreaga sa operă ar fi un singur text uriaș, mereu reluat. Criticul literar Nicolae Oprea vorbește despre prezența compoziției în Ode și Scrisori, ca despre un element unic în curentul romantic și postromantic universal. Momentul decisiv al recuperării manuscriselor îl constituie ediția facsimilată, inițiată și coordonată de Eugen Simion, sub egida Academiei Române. Publicate, începând cu anul 2004, cele 38 de volume în facsimil reprezintă una dintre cele mai importante realizări editoriale din cultura română modernă. Meritul fundamental al lui Eugen Simion este acela de a fi schimbat paradigma lecturii lui Eminescu în obiect de studiu. Facsimilul nu este însoțit de interpretări, selectări, nu „corectează” nimic, ci arată scrisul poetului, tăieturile, adăugirile, suprapunerile, ezitările, aproape un război interior așezat pe hârtie. Cititorul este pus, astfel, în fața gestului creator, nu doar a rezultatului său, travaliu mereu reluat până la nivelul perfecțiunii. Prin această ediție, Eminescu devine un autor modern, comparabil cu marii creatori europeni ale căror manuscrise au fost editate integral: Kafka, Nietzsche, Valéry. Se conturează, astfel. imaginea unui Eminescu plural, deschis, nelimitat la mitul poetului romantic melancolic. Publicarea manuscriselor în facsimil nu este doar un act editorial, ci unul educațional, formator de praguri și exigențe artistice. Ea reafirmă ideea că o cultură matură nu se teme de complexitate, de contradicții sau de zonele neterminate ale marilor săi creatori. Manuscrisele ne învață că genialitatea nu este perfecțiune prin sine, ci luptă, efort, reluare neîncetată. În acest sens, drumul manuscriselor lui Eminescu, de la sertarele lui Maiorescu la ediția monumentală a lui Eugen Simion, este drumul prin care cultura română a învățat să-și privească lucid propriul geniu, admițându-i slăbiciunile, contradicțiile, omenescul. Manuscrisele lui Eminescu sunt, astfel, poate, cea mai vie operă a sa. Ele pulsează, respiră, se mișcă, și sângerează în drumul spre ultima formă, iar dacă Maiorescu a fost păstrătorul lor, Eugen Simion a fost eliberatorul lor, oferindu-le, prin cele 38 de volume de facsimil, acces deplin în conștiința culturală românească. Între cei doi se desfășoară peste un secol de tăcere și de așteptare, la capătul căruia Eminescu ni se arată nu doar ca poet național, ci ca spirit universal în lucru, mereu contemporan cu noi, mereu om, mereu geniu.
Ecaterina Petrescu BOTONCEA este medic și scriitor, membră a Uniunii Scriitorilor din România…
Facebook
WhatsApp
TikTok
