12 ianuarie… Da! Mulți creatori de „șușa-rele” și false „pavele”! Uneori, drăcușorii nu au coarne, au condeie de… analiști bezmeticiți după glorie, chiar dacă târâie în scris niște conserve cu floră anaerobă.
*
7 ianuarie 2026… Odă zilei… În vântul tău îmi prind azi răsuflarea, Ioan Botezător, şi mă gândesc că nu e încă Moartă Marea şi că e blândă, dacă în ea ai revărsat minuni de apă sfântă, un râu Iordan, şi-ai botezat în râu din râu… un Împărat. Nisip sub paşii tăi desculți ai transformat în munte, cărări de ape sfinte ai preschimbat în Cale, deşertul l-ai umplut de viață şi de roditoare gânduri şi ai extras esențele din sare, lăcustelor din cer le-ai dat un chip, de modestie şi virtute, pe lei i-ai îmblânzit, i-ai înfruntat pe regi şi câte multe… Din lespezi, din papirus şi din lut ai ridicat, sub lună, fântâni adânci, credință-n Dumnezeul infinit, şi între noi şi astre ai aşezat o punte pe care să coboare la apa ta Mântuitor cu Duhul Sfânt, între popoare… (2017 – gânduri scrise la malul Iordanului)
*
6 ianuarie 2026… Ca în fiecare dimineață, în ultima vreme, mă trezesc cu întrebarea: „ce or mai fi făcut banditul de la Moscova și gangsterul de la Washington?” În urmă cu patru ani credeam că războiul din Ucraina este cel mai oribil lucru care se putea întâmpla pe planeta asta. Dar m-am înșelat! La tragedia ucraineană s-au adăugat multe; cea israeliano-palestiniană, care s-a lăsat cu atâta moarte și suferință, distrugeri uriașe și genocid palestinian și, toate, provocate de intoleranță, ură și sete de răzbunare, adică… de primitivism. Iar ultimul an, pentru noi, a fost de coșmar, ură, violență verbală, incertitudine, paradă de vulgaritate, urâțenie și prostie. Alegeri nesfârșite, cu „datul la gioale”, „atacuri sub centură”, „lovituri pe la spate”, ca în politica dâmbovițeană. Nimic energizant, înălțător, entuziasmant, care să scoată lumea din amorțeală și să o trimită la treabă… Totuși, nu s-a ales răul cel mare, o reală victorie, iar țara merge înainte cu cârpăceli pe ici pe colo, strâns din dinți și speranțe slabe de mai bine. Ce altceva, într-o țară strâmbă până în dinți, în care corupția e la loc de cinste și controlează totul de sub robele magistraților de la vârf! Traiul în modestie nu m-a durut de loc în copilărie și tinerețe, avea ceva cazon, care îmi dădea un sentiment de libertate interioară, haine puține cât să stea pe spătarul unui scaun, cărți multe, o frumoasă bicicletă și mulți prieteni. Azi, mă doare imaginea opulenței, ingratitudinea, lipsa de respect între oameni, aroganța, narcisismul, ideea de superioritate; orice prost se crede îndreptățit să dea lecții, nicio grație, nicio exigență în spațiul public, stridența înlocuiește inteligența, oportunismul înlocuiește meritocrația. O democrație eșuată… Ah, dar cât mă pot durea harababura, impostura, mizeria morală, violența, minciuna la nivel de artă manipulatoare, care mă erodează zi de zi într-un conflict interior, față în față cu dezarticularea noastră personală și socială. Unde sunt cei buni, cei cu adevărat frumoși, cei luminoși, intelectualii autentici care ne-au deschis calea și ne-au așezat pe harta lumii, cu dăruire, eforturi și sacrificii uriașe, cei cu jurăminte respectate față de un popor bun, dar dificil prin mentalități închistate, primitive sau balcanice, cei pe care lumea i-a iubit și respectat cu sinceritatea omului simplu, smerit, neconvertit la rău, cu credință în Dumnezeu și bun simț, chiar dacă neșcolit și desculț? Cândva, poporul acesta a fost iubit necondiționat și scos la lumină dintr-un feudalism mult prea prelungit. Sărbătorile iernii sunt pe trecute, nici Crăciunul, nici Revelionul nu ne-au adus bucuria așteptată. Suntem toți triști și incapabili de revenire. Aseară a trecut preotul cu botezul. Pentru moment, energiile mi s-au limpezit. Dar luciditatea mă domină. Situația internațională se află în continuă agravare. O lume în totală derivă în care hoția și crima sunt instrumente de lucru la vedere, prezentate ca virtuți, în afara oricărei judecăți morale sau critice, iar Carta Internațională a Drepturilor Omului a ajuns un sul de hârtie igienică pentru mințile monstruoase ale lui putin și trump, minți care și-au pierdut domiciliul de la nivelul cutiei craniene și s-au mutat spre zonele inferioare ale ființei… Dominația lumii prin amenințare și forță este noua doctrină a celor mai puternici lideri, care declară cu nerușinare: „Am nevoie de Dombas sau de toată ieșirea la Marea Neagră a Ucrainei”, bineînțeles, ca pe un prim pas spre întreaga Mare Neagră, sau: „Am nevoie de Venezuela, Columbia, Mexic, Cuba, Groenlanda, Canada, cum am avut nevoie de Canalul Panama, pentru a face mare America” și lista poate continua până la toată lumea latină din Continentul Sud American sau de oriunde se pot trage foloase, ca și când acestea ar putea fi niște mofturi, preferințe la masa de prânz, drepturi de autoservire ale celor puternici, o formă de bullyng internațional pe care nu îl mai poate sancționa nimeni. Ce îți poate inspira decât scârbă până la vomă? Cum să mai ai respect pentru ideea de lider? Cu cât ești mai descreierat, mai abject, mai lipsit de scrupule, mai lacom și mai avid de putere, ai șanse mai mari să ajungi la conducerea unui stat, pentru a-i legitima, apoi, un statut mafiot. Așa au ajuns și la noi niște nulități fără conștiință să ia mințile oamenilor. Cei mai cu „ștaif”, inteligenția hibridă, găsesc explicații „geo-politice”, vorbesc de „strategii” sau pericole sioniste. Măi, să fie! Să justifici crima, hoția și agresiunea prin interese politice sau religioase, asta da ipocrizie! Dar, sigur, ipocrizia nu este vreo invenție a lui putin sau trump, le-au susținut și hitler și stalin, sunt formulele dictatorilor pofticioși. Nu, domnilor generali, care vorbiți de la catedra AUR sub diverse chipuri, avocați ai diavolului, nu este vorba despre altceva decât despre pofta mare și bolnavă a unora de putere, dar și de contribuția zeloasă a voastră. Unora nu le mai ajunge pământul, nu le mai ajung nici femeile, nici miliardele, nici vilele, iahturile, avioanele, nici viața, vor totul aici, acum și, în plus, nemurirea. Este o lume confiscată de Lucifer și blestemul nostru de trecători prin această epocă a nerușinării, dar mai ales sunt suferința uriașă a lui Dumnezeu, dezamăgirea trădării Lui, noile torturi la care este supus și închinăciunile la mamona! Dar popoarele lumii nu sunt jucării sau piese pe o tablă de șah, ele vor reacționa, iar trump, care nu dorește „să moară oameni”, el fiind „bun și milos” , nu-i așa, dar care a închis ochii la genocidul din Fâșia Gaza și din Ucraina, vorbind doar despre pierderile umane rusești, la care, sinceră să fiu, mă gândesc și eu cu groază și silă pentru un „tată” ca putin, va trebui să își arate adevărata față și goliciune umană, monstruleț lacom și răsfățat, narcisist desăvârșit, care nu dă doi bani pe viața altor oameni, dar vrea să-și facă America great again. Tare mă tem că o va trimite, precum putin, rusia, spre oprobriu public al câtorva generații… Aici mă opresc. Am terminat cafeaua și mi-e foame!
*
4 ianuarie 2026… Un moment emoționant, ieri, la Bacău, acolo unde scriitorii din Filiala Uniunii Scriitorilor formează o familie unită, pentru care atât bucuria creației, cât și motivele de durere ori tristețe sunt împărtășite și transformate în momente de vibrație colectivă, emoție, grație… Pentru că, în afara artei de a trăi frumos și împreună, există și o artă a însoțirii în suferință, dar și în înălțarea spiritului spre lumină. După un an de festivități literare deosebite, efervescență, concursuri literare naționale și internaționale, lansări de carte, festivaluri omagiale ample, dedicate unor personalități proeminente ale locului – Vasile Alecsandri, Bacovia, Max Blecher – sau pur și simplu fenomenului literar și prieteniei literare, desfășurate în toate colțurile filialei: Focșani, Onești (Târgu Ocna), Bacău, Roman, Piatra Neamț (Viișoara), Slănic Moldova, încheierea lui 2025 s-a făcut într-un mod deosebit, anume, în Neuitare: un eveniment și o slujbă de pomenire pentru sufletul a două poete, plecate în acest an în eternitate, Mara Paraschiv, după o viață dedicată poeziei și Petronele Apopei, poetă și critic literar în ascensiune, scriitoare cu forță creativă deosebită, au creat emulație și l-au adus pe Dumnezeu mai aproape timp de câteva ore. Un gând pios și de reculegere a fost adresat, de asemenea, scriitorului Ioan Ouatu, de la Filiala Iași, amfitrionul „Festivalului de la Viișoara” și prozator de certă valoare, plecat și el în urmă cu două zile. Pe rând, personalitatea celor două poete a fost evocată de colegi, cu emoție și căldură, s-au recitat versuri, s-au donat cărți. Fiica poetei Mara Paraschiv, medic în SUA, a transmis un mesaj impresionant despre omul și mama Mara Paraschiv, în timp ce poeta și-a lăsat mesajul de credință și de rămas bun, înregistrat video, în emoția crescândă a momentului, ca într-o coregrafie de albatros plonjat din eternitate. Întâlnirea a continuat cu o masă decentă, prilej de comemorare, dar și de socializare pe teme literare. Evenimentul a fost organizat la Casa Armenilor din Bacău, cu aportul familiei Paraschiv și al președintelui filialei, scriitorul Dumitru Brăneanu. Pentru mine, o lecție de iubire între scriitori, oameni, de credință în transcendență, în contacte eterne, între aici și acolo… Mulțumesc, Bacău, mereu o sursă de inspirație pentru ceea ce înseamnă respect și excelență!
*
2 ianuarie 2026… Ce-ar fi să se pornească o rebeliune a tinerilor în Rusia, aidoma Revoluției noastre, visul meu declarat de când a început războiul? Un regim așa putred trebuie să dispară, nu să agonizeze din înfrângere în înfrângere. În noaptea dintre ani am avut un vis sugestiv, cum un copil se luptă cu ursul și îl învinge prin istețime. Ursul iubea muzica și a fost atras într-o prăpastie. Nici etajul 8 nu ar fi o idee rea într-un vis nevinovat…
Ecaterina Petrescu BOTONCEA este medic și scriitor, membră a Uniunii Scriitorilor din România…
Facebook
WhatsApp
TikTok
