23 februarie… Ieri, am avut o mare scârbă să privesc la indiferența fraților mei români în raport cu drama poporului ucrainean și momentul lor de reculegere din fața ambasadei Ucrainei, după 4 ani de teroare rusească. Mame și copii, refugiați ucraineni, nu mai mulți de câteva sute, în singurătatea de gheață a Bucureștiului… Puteau fi mii, dar au simțit, în timp, hipotermia sufletului nostru, egoismul, suspiciunea, dar mai ales goliciunea și scârnăvia modului nostru de gândire și felul în care îi învinuim cu răutate și dispreț pentru derapajele noastre. Mi-e foarte greu să numesc asta xenofobie, pentru că ar fi diagnosticul incapacității noastre de a ne manifesta sensibil și moral, adică creștin. Nicio empatie, tăcere totală cu iz acuzator… Propaganda rusească a făcut cheag. Seducția răului și a crimei devine mai tare decât judecata. Confundăm puterea cu teroarea și călăul cu eroul. Poporul meu ortodox lipsește de la slujbele de Duminică. Ieri, Dumnezeu a stat singur și nebăgat în seamă, la biserica din piață. Privea, așa cum a făcut-o cândva la scăldătoare, cum, pe lângă cei în suferință, trec nepăsători fariseii. Mai în colo, un alt protest, de data asta cu 3000 de participanți, față de maltratarea și uciderea câinilor dintr-un adăpost subvenționat de stat… Se striga, „sterilizare nu eutanasiere”! Sunt iubitoare de câini, am adus acasă și am îngrijit cu responsabilitate o mulțime de maidanezi, dar fractura dintre cele două realități mi s-a părut teribilă. Gândim și reacționăm senzorial, fără un respect real față de ființa umană. Ce ar zice Steinhardt, cel trecut prin teroarea comunistă pe model stalinist, bătut, culcat pe ciment, bucuros când i se turnau pe gât propriile fecale, ci nu ale altcuiva, să vadă că există azi simpatii rusești și că tragedia unui popor este mai slab percepută decât a unui adăpost pentru câini? Și nu e vorba de cei 3000 de oameni care au protestat pentru câini, ci de cei 20 000 care au lipsit de la protestul față de terorismul rusesc și tragedia ucraineană. Un popor nu are doar un IQ de alfabetizare, ci și unul de empatie, emoție, verticalitate, conștiință, care îl definește și îi aduce respect între popoare. Oare al nostru cât este? Mai avem dreptul să ne bucurăm de respect, cu atâta ură în oase? Un mare om de stat, spunea în secolul XIX, la despărțirea de țară: „Mai bine paznic la Schonbrunn decât ministru în România. De ce? Pentru că vanitatea și egoismul ne depășesc inteligența”. De aceea, aproape toate caracterele și somitățile culturale ale noastre au devenit martiri îngropați în istorie. Nu avem repere, nu avem valori, și nici nu simțim nevoia, avem în schimb „ambiții”. Mâine este 24 februarie. Alături de cei care mai cred în dreptate, curaj nebun și Dumnezeu, zic: Slavă Ucraina!
*
Ecaterina Petrescu BOTONCEA este medic și scriitor, membră a Uniunii Scriitorilor din România…
Facebook
WhatsApp
TikTok
