11 februarie… Ah, iar n-am somn! Sunt un spirit citadin și totuși, de ceva vreme, mă bate gândul să mă refugiez într-un schit unde să aud doar lupii urlând, că de urletul oamenilor mi s-a luat. Ce naiba se întâmplă cu noi? Fiecare emite sunete pe lungimea și frecvența propriilor neuroni, crezând că are dreptul să polueze sonic planeta cu propriile judecăți, musai de valoare, de fapt cu propriile interese și ipocrizii, reușind un vacarm îngrozitor. Iar comportamentul dezlânat al politicianului român a ajuns la un punct de inconștiență și de iresponsabilitate care ne va arunca în haos. Sigur, a fost desemnat din start și un țap ispășitor, căci fiecare dintre noi este curat ca lacrima. Fiecare este îndreptățit să ceară, să aibă pretenții, să ponegrească, să insulte, să tragă la răspundere, căci niciodată eul multiplu nu trebuie să fie parte din rezolvare, ci doar din profit. Compromisul politicienilor care se asociază doar ca să formeze o haită cu mai mulți colți ascuțiți și care își imaginează că exercițiul guvernării trebuie să fie o competiție sângeroasă între masculii alfa este atât de jalnic încât îți vine să fugi în pădure și să trăiești între animale, căci ele respectă o ierarhie și un cod al supraviețuirii. Toată floarea cea vestită a politichiei românești confundă statul cu un izvor nesecat de bănăret pe care un vistiernic trebuie să îl împartă după plăcerile fiecăruia. Fără măsurători, fără calcule, fără cugetare și fără amărâtele alea de principii în care nu mai crede nimeni, dar cu fente, cu capcane, cu sabotaje și cu tragerea la răspundere că gloaba care e pusă să tragă, adică vistieria statului, e prea costelivă, după ce a fost ținută flămândă ani de zile. Asta îmi trezește amintirea unei povești adevărate cu un cal care nu mai putea urca la deal sub povara multor cheflii și multor acareturi, iar când s-a prăbușit la pământ, chefliii enervați au biciuit calul și nu s-au oprit până nu l-au văzut într-o baltă de sânge. Cam așa arată statul nostru azi! Chefliii vor să rămână în căruță, nu contează că e greu la deal, ei dau cu biciul fără milă într-un buget care nu mai are respirație și nici la acareturi nu vor să mai renunțe. Așa că… o voi căuta pe misionara carmelită care trăiește într-o pădure de lângă Toplița, într-un schit, înconjurată de urși și lupi autentici, și o voi ruga să mă primească și pe mine, m-oi pricepe și eu la spălat vase, căci peisajul politic și social, plin de hateri, a ajuns insuportabil, lipsit de orice urmă de etică și de moralitate dar, desigur, plin de lupi moraliști. Când nu ai de dat socoteala nimănui asupra consecințelor actelor tale, vitejia este pe toate drumurile. Dar noi ne-am cam săturat de ea, căci cu atâția viteji, țara a ajuns neguvernabilă, de fapt, mai mult o mârțoagă chinuită, umilită, în așteptarea fărașului cu cenușă!
*
7 februarie… Elif Shafak, scriitoare de limbă turcă, se întreabă în „Lapte negru” dacă o scriitoare femeie poate fi și mamă bună în același timp. Retorica exercițiului de sinceritate curge spre mărturisiri surprinzătoare, care înmulțesc darurile feminine cu multă grație și elocință, dar ascute, totodată, dilema conflictului dintre maternitate și creativitate. Sigur că atâta vreme cât spiritul feminin a stat captiv în diorama familiei tradiționale, fără vise, fără zboruri, fără detente reale spre cunoașterea aprofundată, doar ca element decorativ și de tracțiune, nici potențialul emoțional feminin nu a străpuns gratiile conveniențelor. Dar, da! Femeia liberă, care părăsește Patul lui Procust, și care nu are nevoie de confirmări estetice pentru a se valida ca „femeie” în sensul comercial al cuvântului, poate ieși din paradigma sclavagismului domestic pentru a deveni ea însăși, ci nu o poză de canon ridicol, îmbrățișând arta, știința, profesia, în egală măsură cu maternitatea și familia. Iar ultimul secol ne arată cu prisosință ce înseamnă eliberarea potențialului creativ feminin și tot mai mult a celui analitic. Sigur că misoginismul este o frână în emanciparea femeii. Bărbații slabi vor ataca mereu feminitatea ca pe o mare vulnerabilitate și o competiție ușor câștigată, considerându-se dominanți din principiu, nu prin merite, dar ei nu vor putea înfrânge o femeie puternică, cu echilibru interior și capul pe umeri. Iar femeile care îmbrățișează arta scrisului, nu doar că au potențialul de a fi și mame devotate, dar au chiar datoria să scrie și să definească pentru fiicele lor diferența dintre echilibru și frumos feminin, în care, pe lângă alte virtuți e inclusă și maternitatea, pe de o parte, și vulnerabilitatea consumismului feminin, care blochează emanciparea reală, pe de alta. Elif Shafak, prin toate romanele ei, construiește imaginea femeii libere prin putere interioară și dezvoltarea unei personalități feminine autentice și complexe. Femeia Elif nu își susține superioritatea în fața partenerului, ci complementaritatea în toată frumusețea ei, ceea ce dă cărții o notă de mare eleganță.
Ecaterina Petrescu BOTONCEA este medic și scriitor, membră a Uniunii Scriitorilor din România…
Facebook
WhatsApp
TikTok
