Am rămas la fereastră privind înapoi. Câteva case, vântul șerpuind perdeaua, apoi câmpul, zăpada care se înroșea cu fiecare kilometru, până când orizontul a devenit o baltă de sânge. Din nas îmi curgea sânge, din ochi îmi curgea sânge. Am părăsit coridorul și am intrat în cabină. Erai pe bancheta de la geam și încercai o conversație cu o doamnă care ședea în fața ta. Mi-ai spus… e surdă, e mută, e o fantomă, deși ea e vie iar eu, nu! Mi-ai spus… e mai eterică decât mine, e de neatins. M-am retras și am plâns. Timpul ședea pe loc deși trenul alerga în viteză. Tu mereu mă făceai să plâng, deși râsesem de atâtea ori împreună. Uneori, îmi ridicai bărbia.
— Să nu plângi! Uneori, pot fi cinic. Uneori, un bărbat vrea să fie cinic cu o femeie, vrea să o simtă slabă, vulnerabilă, nefericită, pentru a o putea domina. Uneori, bărbații sentimentali sunt niște timizi cinici, neîncrezători în ei, care pot iubi și urî o femeie în același timp, mai ales dacă sunt pe moarte sau au murit deja. Nu există nici un bărbat frământat de profunzimea umanismului feminin. Aceasta este o utopie.
Îți priveam mâinile înțepenite și reci.
— Bărbatul este un inorog, chiar și blând fiind, vrea să se impună producând suferință, de aceea, din când în când, va strivi cu plăcere ceva din trufia lumii și a femeii dorite… chiar murind pentru asta. Spiritul masculin păstrează și împotriva femeii ceva războinic.
Trenul se oprește brusc, scârțâind din toate încheieturile. Bagajele sunt proiectate peste pasageri. Cineva a tras semnalul de alarmă. Se anunță evacuarea călătorilor în câmp. O geantă cu explozibil este căutată printre noi. Vântul se pornește din vale către dealuri, îmi ridic privirea, picături de ploaie se desprind din nouri, tu nu te speriai de gloanțe, ba erai chiar un țintaș foarte bun, în special de inimi de femei părăsite, de parcă vânai prepelițe pe câmp, dar pe mine violența mă sperie, mai ales aici, pe pământ străin, unde bubuitul obuzelor străbate sute de kilometri.
Timpul stă în suspendare. Pasagerii așteaptă cu inima strânsă, răspândiți pe câmpul care mai poartă încă urme de zăpadă. Mă așez și eu între ei, un pic zgribulită, încercând să păcălesc vântul. O parte vorbesc limba rusă, alții vorbesc limba ucraineană, dar sunt și vorbitori de limbă poloneză, eu nu le prea deosebesc, ultimele sunt cu mulți „ji”. Două tinere schimbă cuvinte în franceză. Le bănui că sunt jurnaliste. Un cetățean între două vârste, îmbrăcat în blugi, cu un rucsac doldora în spinare, filmează trenul și mulțimea care așteaptă.
Îmi scot carnetul din geantă. El mă însoțește pretutindeni. Apoi stiloul dăruit de tine, cel cu inimă de aur, cum l-ai numit Tu. Nu scriu. Doar mă păcălesc pe mine însămi că sunt calmă și stăpână pe nervii mei. Iau stiloul în mână și îl răsucesc pe toate părțile. În aer miroase a păcură și a teamă. Suntem pe un câmp deschis. Deși
într-o parte a acestui pământ e război, forfota lumii nu se oprește
Întreb ceva în limba română și nu mică îmi este mirarea că tot în română mi se răspunde. De fapt, granița este încă aproape, iar pe ea au început să intre spre țara mea un număr tot mai mare de refugiați, femei și copii, printre ei și români. Bătrânul cu care am intrat în vorbă îmi spune că este văduv și își face cu greu prieteni. Se simte singur, vorbește doar cu doi sau trei vecini, și aceștia se dovedesc a fi de partea dușmanului, așa că pleacă la fecior, la Odessa. Apoi văd femei cu cercei lungi de aur, atârnând greu din ureche și îmbrăcate în pardesie maronii, vorbind tare. Trenul din care am coborât este unul mic, doar cu patru vagoane, pentru rute scurte.
— E rău că a venit războiul aista. Unii dintre românii și polonii de pe aici se bucură, crezând că după război se vor întoarce cu pământ cu tot la țara mamă, din care au fost smulși. Ei vorbesc de asuprire ucraineană, dar în câteva săptămâni, dacă vine tăvălugul, nici măcar ideea de oraș sau de sat nu le va mai trece prin minte, doar salvarea propriei vieți. Rușii nu vin să facă dreptate, ci să ia pentru ei tot. Mă duc la fecior. Deocamdată nu l-au luat la război că e pocăit și are mulți copii, și nici așa tânăr nu mai este, dar dacă pleacă, rămân eu cu copiii lui. Ultimii sunt încă mici, și mama lor e cam slabă. Poate ne-o ierta Dumnezeu, deși nu presimt zile bune. Nu mi-e frică pentru mine, sufăr pentru nepoții și strănepoții mei. Războiul omoară puhoaie de lume și în urma lui lasă sărăcie și foamete. Nu țin minte războiul al doilea că atunci m-am născut, dar mi-aduc aminte de foametea din 47, care venea după ani secetoși. Dar era și o politică de asuprire a țăranului din Bucovina ocupată. Tata era obligat să meargă la colhoz și să lase totul la stat, iar noi îl așteptam acasă cu burțile lipite și ne bucuram și de mămăligă amestecată cu buruieni. Eram tăți slabi morți, mama, care era venită de la Donețk, ne povestea că a fost o foamete și mai mare, dacă ai auzit `mneata, când era colectivizarea forțată în tot imperiul sovietic, și când se luau cu japca grâul și vitele din hambare și grajduri. Cei care nu se lăsau jefuiți, erau împușcați. Milioane de tone de cereale plecau spre nord, lăsând lumea să moară de foame. Străzile erau pline de cadavre, care nu mai mirau pe nimeni. Femei și copii scheletici, ținându-se în brațe, zăceau pe străzi, morți, printre picioarele trecătorilor. Au fost sacrificați cei din sud, pentru salvarea rușilor de la foamete. Când se duc în istorie, pretind că suntem de un neam, când ne vor bogățiile, trebuie să dispărem ca să le rămână totul lor. Tata era român de la Cernăuți, de asta mi-a plăcut să stau de vorbă cu `mneata. Pe mine mă cheamă Arcadie, ca să știi…
Mi-aduc aminte că am văzut într-o carte mai multe fotografii cu această mare nenorocire, marea foamete din Ucraina, cunoscută sub numele de Holodomor, din 1932-33. Era suficient să privești imaginile… Un „tren roșu”, nesfârșit, căruțe legate doldora de saci de grâu, care transportau ceea ce luau cu japca și cu pușca la spate, de la ucraineni, golind hambar după hambar, pentru a duce în Rusia. O femeie și o fetiță, îmbrăcate gros, deci pe timp de iarnă, erau alungate forțat din casa lor, cu pușca la spate. Apoi, altă fotografie cu o umbră de femeie și copilul alături, amândouă doar piele și os, dezbrăcate complet, două schelete, cu maxilare și coaste proeminente, întinse pe cimentul gol al unei temnițe, priveau trist spre camera de fotografiat, imagine de lagăr de exterminare…
Documentele strânse vorbesc de opt-zece milioane de ucraineni uciși prin înfometare…
(Fragment din romanul-manifest „De dincolo de dimineți”, editura Limes, 2022)
Ecaterina Petrescu BOTONCEA este medic și scriitor…
Facebook
WhatsApp
TikTok
