Neamul meu de bucovineni vicoveni e mare, se întinde pe sute de ani, de pe când satul natal al mamei mele a fost atestat, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, la 1436. Cu puțin timp înainte, un anume Ștefan Chif, devenit Chifan prin lipirea celor două nume, și-a întemeiat, aici, o primă vatră. Familia Chifenilor se dovedește, astfel, veche, cu origini maramureșene, de pe timpul descălecătorului Dragoș. Jumătate din sat poartă, azi, acest nume. Aici, la Vicovu de Jos, în vecinătatea Putnei, și sub binefacerile râului Suceava, a fost, întâi, un domeniu mănăstiresc, iar pământurile familiei mamei, generic vorbind, au cunoscut sfințenia și Raiul, nu doar prin frumusețe, ci și prin credință. Cu două sute cincizeci de ani în urmă, pe pământul devenit, după ani, al străbunicilor mei, s-a construit o biserică de lemn, care a fost strămutată mai la nord, într-un sat vecin, în Bucuvina ocupată apoi de bolșevici. Bisericile ridicate de domnitorii moldoveni, ca semn de credință și în memoria unor jertfe de apărare a ortodoxiei și a ținutului, au fost lăsate moștenire urmașilor urmașilor moldoveni odată cu pământurile sfințite prin iubire și Credință. Dar Bucovina de Nord a fost ocupată fără război, la data de 23 august 1939, de fapt cedată, dintr-un vârf de condei, la mica înțelegere între doi dictatori, Stalin și Hitler, prin semnătura miniștrilor lor de externe, Molotov și Ribentrop, peste voia și puterea de reacție a Statului Român, într-un mod evident abuziv și cinic. Moldovenii și-au pierdut, astfel, în parte, zestrea strămoșească. Doar bisericile și limba i-au ținut aproape pe românii răpiți cu tot cu țară, de dincolo de arbitrara și nedreapta graniță.
În copilăria mea, cam pe la 9 sau 10 ani, mama m-a dus în vizită la învățătorul ei din sat, locuia într-o casă de lemn, cu pridvor generos, două camere și acoperișul de draniță, în patru ape. Camera din jos, mai mare, avea o bibliotecă imensă, întinsă pe doi pereți, de sus până jos doar rafturi deschise vederii, din care străluceau ceasloave vechi, cu coperți aurite, avea Biblii de dinaintea inventării tiparniței, cu litere chirilice, scrise de mână, mult râvnite de Mânăstirea Putna. La vremea aceea cred că Învățătorul avea spre nouăzeci de ani și a trăit până spre o sută. Îl chema Ion Vicoveanu, iar eu, auzind altfel rostit cuvântul de Învățător decât de obicei, mă gândeam că are legături de sânge cu Învățătorul Iisus, poate că numele era un pseudonim, oricum, era considerat o proeminență a satului, aproape un sfânt înțelept, și de pe atunci îi spunea mamei că întreaga bibliotecă are în ea multă trudă omenească și dumnezeiască și că e promisă Bibliotecii Naționale de la Iași. Îmi dădeam seama că e un împătimit al istoriei neamului și un autentic om de cultură, după evlavia cu care vorbea despre domnitori, dar și despre figuri eroice cum era aceea a lui Avram Iancu, umbla des prin țară, pe la conferințe, și toată emoția pe care o aduna o revărsa copiilor din sat. Pentru el, școala avea un singur sens, redimensionarea sufletului, modul în care înveți copilul să transforme în fapte concrete iubirea de Dumnezeu. Iubire fără fapte, doar din gură, nu există. Jertfa pentru Mântuiror înseamnă faptă, pentru că orice faptă bună înseamnă efort în iubire și lumină. Mama, fiind la rândul ei învățătoare, își primea lecția de primenire religioasă și cărturărească în timpuri atee, iar eu priveam hipnotizată la barba albă și lungă, ca și la ochii de o frumusețe albastră, Christică…
Un experiment trist, ruperea unei bucăți de țară din matca ei, spunea Învățătorul, mărturisindu-ne că mai toate rudele lui apropiate, frați, surori, au murit „dincolo”. Același experiment îl face acum, un alt Stalin, după ce Europa Răsăriteană și-a lins atât de greu rănile și amputările, dar fără a fi bătut încă palma cu un al doilea dictator al Planetei, ceea ce ce îi îngreunează „operațiunea” de anexare a unei regiuni bogate în zăcăminte și zonă strategică de dominare a Mării Neagre, după cum zonă strategică a fost și anexarea Bucovinei de Nord Imperiului Rus, ca preț de neutralitate pentru Invazia naziștilor în Polonia, septembrie 1939… Regiunile nordice ale Ucrainei sunt revendicate astăzi prin minciună, intimidare, șantaj, manipularea istoriei, și o „scurtă operațiune militară”. Nicidecum nu e recunoscut ditamai războiul malefic și distrugător până la ultima cărămidă, soldat cu sute de mii de morți și zece milioane de oameni trimiși în bejenie, inclusiv ruși. Sub definiția de „operațiuni” aproape filantropice, ar vrea să se creadă, pornite din „prietenie și religioasă credință” față de regiuni inițial rusofile, apoi rusufobe, sunt masacrate cu dezinvoltură și supuse unui referendum cu pistolul la tâmplă milioane de ucraineni și ruși. Doamne ferește să nu izbutească hoția ca în codru, că se va lăsa cu praf și pulbere nucleară peste planeta care nu subscrie cu terorismul militar și voia Țarului… Acolo unde voia Țarului este și „voia lui Dumnezeu”, într-o închipuire vădit paranoică…
Iar noi, „pașnici” , privim la televizor, unii cu sufletul la gură, alții sub semnul arbitrarului lipsit de empatie, spectatori tragici aparținând unei civilizații fluide, descumpănite, stând comod în fotolii, fără vocația redimensionării printr-o mare credință, convingere, înrolare la pace și adevăr. Privim, astfel, neutru, la teatrul de război între un stat agresor și unul agresat extrem de viteaz, care nu acceptă să fie destrămat, fărămițat, desființat de lăcomia dictatorului planetei. Poate fi o sinucidere ceea ce vedem, dar poate fi și un nou început și un exemplu de regenerare prin neabdicare de la Credință. Se pare că sângele de viking apă nu se face… Și nici cel de urmași ai legendarului Oleg… N-ar strica să aducem și noi la lumină ceva din comorile spiritului zamolxian, să ne construim temple ale înțelepciunii și pe lângă biserici să construim biblioteci, biblioteci adevărate de credință, de iubire, de eroism, rezistând ca niște luptători exersați atunci când ne sunt prădate spiritul și limba.
Ecaterina Petrescu BOTONCEA este medic-scriitor…
Facebook
WhatsApp
TikTok
