Câte sensuri poate avea acest „e târziu”. Este aproape miezul nopții, dar și un târziu al vremurilor, un târziu al meu și aproape un târziu al lumii! Pe cer încă mai sclipesc artificii, luna ianuarie e pe terminate, fără zăpezi în colțul ăsta de țară, iar în unele case, în loc să trosnească lemne în sobă, pe masă stau fotografii și ard lumânări, pentru că… e târziu!
Doar azi am aflat de plecarea dintre noi a câtorva cunoscuți, o femeie tânără și frumoasă, un mare scriitor și un medic eminent, dar coloana de plecări e lungă, tot mai lungă… Venim ca să plecăm, lăsând totuși un bagaj la ușă, mai mic sau mai mare. Apoi, târziul ne înghite.
El, Cronos, un hulpav devorator de timp petrecut în efortul de supraviețuire sau de izbândă în fragilul peisaj al deșertăciunilor, ne aruncă în burta lui mare și întunecoasă, fără deosebire. Pe o plăcuță de lut, va sta scris: aici se află ultima bornă a celui care a visat, a sperat și a suferit… Numele nici nu mai contează!
Mi-e frig! Câinii latră la lună, dar Lunii nici nu îi pasă. De ce credem că e important să faci un gest, oricare, de bucurie sau de revoltă, să saluți, să strigi, să urli sau să iubești, să te opui sau să detești ceva, iar cuiva să îi pese? Și câinii, ca și noi, au de spus poveștile lor. Dar nu îi aude nimeni. De exemplu, cât de nefericiți sunt și câte amintiri ancestrale se izbesc în sufletul lor atunci când aud bubuituri și artificii… Și lor le e frică de război, de foame, de lipsă de adăpost și iubire.
Când eram copil, vorbeam și eu cu luna, iar ea zâmbea! Iar dacă mă întindeam pe iarbă și priveam cerul, simțeam cum mă atrage ca un magnet și mă ridică spre el până când amețesc. Era liniște și auzeam clipocitul apei de râu, cu rostogolirea ei pe pietre, de la depărtare. Și în muțenia aceea în care doar natura vorbea, vedeam îngeri.
Acum totul e gălăgie! Iar luna îmi spune: du-te la culcare, e târziu! Harta lumii arată ca un creier înfierbântat, cu toți neuronii activați, undele betta sunt în alertă, cerebelul este istovit și bolnav, picioarele planetei se clatină, iar noi căutăm cu disperare un Dumnezeu îmbătrânit ca punct de sprijin.
Ba uragane, ploi, viituri ori potop, ba pârjol până la marginea orizontului! Dar nimic nu ne schimbă. E târziu!
Când și când ne debarasăm de luciditate pentru a lăsa ființa primitivă, Cainul din noi, să își descarce furia, gelozia și neputința pe aproapele nostru. Tehnica și tot ce numim inteligență artificială, nu reușesc să clintească o firimitură din comportamentul nostru inițial.
Faraonii continuă să își ridice piramide sub care să își îngroape supușii, iar sclavii mor ca să fie liberi. Uneori, mergând pe drum și uitându-mă în jur, trăiesc un coșmar. Se face că mă întorc cu patruzeci de mii de ani în urmă, în plin paleolitic, în mijlocul unor lupte intertribale, recunoscând printre luptători figuri cunoscute ale beligeranților politici de azi, lovind cu pietre, cu bâte, cu topoare. Apoi înțeleg că e vorba de aceeași mineriadă, veche de când lumea, în costumații diferite, sau poate cruciadă ori mișcare legionară, impulsul fratricid găsindu-și mereu o umbrelă, un steag, o ideologie, iar paleoliticul nedezlipit ne va împinge mereu spre noi lupte și spre noi începuturi care se vor sfârși rapid în aceeași deznădejde a nopții și același oftat, „e târziu„…
Ecaterina Petrescu BOTONCEA este medic și scriitor, membră a Uniunii Scriitorilor din România…
Facebook
WhatsApp
TikTok
