GEOMETRIA CUVÂNTULUI – Ecaterina PETRESCU BOTONCEA – Două semne de martie…

1.In memoriam…

   Să nu lăsăm timpul, suntem trecut prezent și viitor totodată… Au trecut 4 ani, dar spiritul generos al lui George Anca a rămas cu noi, cei care l-am cunoscut, i-am simțit bucuria și emoția din fiecare cuvânt, silabă, incantație. A transformat literele în note muzicale și a compus solfegii cu care ne umplea sufletul și în fiecare din noi găsea o valoare pe care ne invita să o confirmăm la fiecare întâlnire literară. A făcut parte din cercul „Școlii de la Târgoviște”.  – 26 februarie 2024

 

   O seară lungă, iar ploaie, vânt în ferestre, podeaua mansardei mi-a scârțâit la fiecare pas. Nu mi-am revenit toată ziua, îmi lipeam mâinile de obraji și-mi repetam cu voce tare: a murit George Anca! Scârțâitul podelei părea să rezoneze cu scândurile unui sicriu, vântul îmi pătrunsese în oase, mi-era frig, îi priveam chipul fixat în memorie și mă gândeam, ce ușor se dezintegrează un om, ce ușor… Mai ales acela golit de trup prin trecerea anilor, mai mult spirit… Îi vedeam la catedră mâinile albe, semne alunecând pe timpul fugar în prelungirea colilor de hârtie, un foșnet era fiecare cuvânt, o incantație sanscrită, fața ca un abur transparent, din care abia se deslușea privirea lui, totdeauna, dar mai ales acum, atât de serafică. Îi priveam plecarea spre altă lume, lăcrimând în sinea mea, deși părea încă viu. Vedeam, vedeam, transformarea omului în pasăre, fâlfâitul diafan, mi-era atât de clară acea transformare a lui în ființă de lumină. Fără să știe, își urma siajul pe cer, își urma soția… Constanța mi-a spus, de ce nu îi prescrii ceva repede, o fi vreun leac. Ce leac? E cea mai frumoasă manifestare a vieții, după ce și-a cântat ultimele solfegii din rapsodie. Nu toți avem acest privilegiu, nu toți ne topim în muzica sferelor sub aplauzele generale, nu toți avem această eleganță a despărțirii, fără să știm, fără să suferim, cu zâmbetul pe buze. Ședea la catedră și scria…

   Drum bun, George Anca! Drum bun! Cu siguranță, un praf de stea îți va purta numele… (27 februarie, 2020)

 

2. 3 martie, Ziua Mondială a Scriitorilor 

   O carte ținută în brațe este o țară liberă pe care zburdă cuvintele, gândurile, ideile, e un inel sau un vârtej de emoții al cărui beneficiar, rob și stăpân ești tu, cititorule, după ce, un scriitor sau vrăjitor l-a prelucrat în cuptorul inimii lui. A fost Ziua Mondială a Scriitorilor și, deci, a scrisului, a șlefuirii interioare, a revelației prin cunoaștere, a bucuriei. Să urăm scriitorilor și cărților viață cât mai lungă în lumea aceasta a timpului zburător și a necuvintelor…

   Pledoarie pentru citit… După evidente semne de îngrijorare la nivel public, nu și politic, scrisul este înlocuit de tineri, destul de brutal, cu imaginea, cartea cu jocurile de pe tabletă, dar și joaca cu bullyngul, afecțiunea cu trecătoarea emoție, dragostea cu aventura, poezia cu spasmul, cuvântul cu emoticonul, un fel de întoarcere la limbajul nearticulat. Dar în acest caz, cine ne mai adună ființa din atâtea incertitudini, ușurătate, tulburări ale eului, ale istoriei, din atâtea frici de naștere, de viață, de dragoste, de moarte, de sărăcie, de război? Sigur, întrebări retorice, dar dacă uităm de cărți, cine ne mai recompune din dezordinea fiecărei zile? Cine ne mai ajută să ne concentrăm ființa într-un fenomen unic, fizic și creativ, totodată? Cum ne mai cultivăm noblețea, empatia, altruismul, de care, pentru a supraviețui, planeta are atâta nevoie, pentru că nu putem trăi unii fără alții, nu-i așa? Cum ne mai recunoaștem din atâtea oglinzi mișcătoare prin care ne este prezentată lumea online și din care lipsește axa ordonatoare a ființei?

    Efectul cel mai rapid al știrilor, cu care s-au înlocuit cărțile, se bazează pe necunoaștere și frică, de aceea ele se și cultivă, liminal sau subliminal, la greu, alături de fascinația răului și a urâtului. Televiziunile, telefonul smart ne fură timpul pentru ieșit în aer liber, sport, meditație, citit, scris și ne vâră pe gât o lume haotică, știri și comentatori fără discernământ și noimă. Pe când copiii alergau fericiți, cu obrajii roșii, chiar și printre blocuri, se citea intens, mintea avea o istorie, o geografie, era încărcată de gânduri și de circumvoluțiuni, un pământ fertil pe care creșteau idealuri. Da, pe atunci, cuvântul scris era sămânță pentru minte, iar inima era un organ viu al sufletului, nu un cord, element al trupului alarmat și trist. Știrile parazitare sau diversele minciuni comuniste erau ca o spuzeală sau ca un deochi din care ieșeai repede, pentru că, neavând decât puține ore TV, nu stăteai cu ochii și cu gândurile în ele și le înțelegeai ușor mesajul sforăitor. Să nu mai vorbim de rezistența interioară și credința în adevăr, cu care adevăratele spirite cultivate au străbătut pârjolul anilor grei, atunci și nu numai, toate povestite, lăsate mărturie, prin alte cărți. Dar ce să mai zicem de mărturia atâtor secole de istorie a cărții, în care sufletul se structura pe valori, principii, idealuri, cunoaștere? Cu siguranță, se poate trăi și muri fără cărți, cum se poate trăi și fără repere, fără idealuri și fără speranță, dar într-o mare rătăcire a omului de ființă. Și nicio știință nu se poate numi cunoaștere dacă îl exclude pe omul profund, miraculosul și indestructibilul din el însuși. Încă suntem o țară liberă, cumpărați cărți! Bune, desigur!

Ecaterina Petrescu BOTONCEA este medic și scriitor, membră a Uniunii Scriitorilor din România…