Durerea topește, distruge orice minciună, orice falsitate… Oricâtă manipulare ar fi, timpul va merge mereu înapoi, într-o reconstituire… Sub ochii noștri se comit crime abominabile, crime de război, care se neagă cu cinism și nerușinare. Asistăm neputincioși la un război teribil, nedrept și distrugător, cu armament greu, dar și psihologic, hibrid, care destabilizează o planetă întreagă. Forțele răului par de neoprit…
Sigur, ca toți cei care iubesc cuvântul, am fost și eu, la început, în căutare… anume, prin ce cuvinte îmi pot exprima gândurile, simțămintele, iubirea sau revolta, felul în care văd eu lumea… cum îmi funcționează urechile, papilele gustative, pipăitul, auzul… Dar până să-mi găsesc stilul, am exersat tăcerea… Toată tinerețea am tăcut… Am vorbit târziu, deși relația mea cu lumea înconjurătoare era una perfectă… Înțelegeam tot, aveam simțul orientării, și mă mișcam cu o surprinzătoare grație…
Multă vreme am fost o ființă a cunoașterii directe, iubeam experimentele, laboratorul de fiziologie, copacii înalți, munții, bolboanele și albia râurilor, nu mă feream de broaște, lipitori, șerpi, și pentru că nu cunoșteam frica, nu mi-a fost greu să mă avânt, încrezătoare, cu capul înainte, mereu. M-am simțit protejată de energii necunoscute, apoi am aflat că era vorba de îngeri, ei mi-au dat instinctul drumului, fără de ei nu mi-aș fi încheiat nici măcar copilăria…
Prima zguduire de viață am simțit-o târziu, citindu-i pe Liviu Rebreanu și pe Dostoievski. Au urmat, bineînțeles, alți autori, alte experiențe literare extreme. Medicina, spitalul, m-au învățat să iubesc viața, dar și să mă confrunt zi de zi cu moartea. Am cunoscut moartea fără război, iar oamenii războiului erau singurii pe care nu i-am cunoscut și nu mi-aș fi dorit să-i cunosc direct niciodată.
Un roman îți dă șansa unei altfel de cunoașteri, care te pârjolește pentru a te întregi, este o contopire de voci, de reacții, de iubire, de ură ori de agresiune, laolaltă… Tot ce omenirea poate acumula în bine sau rău, poți găsi într-o carte… sau în toate cărțile. Ceea ce am citit mai frumos, dar și mai oribil legat de natura umană, de suferință, de violență, de război, văd în zilele astea…
Taina morții plutește deasupra a toate… Războiul devine o experiență intimă, dormi cu el, te trezești alături de el, îți șoptește lucruri nerușinate, răscolitoare, hidoase și amenințătoare… Seamănă cu un coșmar din care nu te poți trezi… Și este la fel de nemărginit, de lăuntric și de abisal ca și viața omului peste secole… Nu, nu voi putea dormi în noaptea asta! Acest război este și al meu și o spun cu toată durerea, cu toată convingerea, cu toată îngrijorarea. Este o suferință care mă înghite. Nu pot înțelege cum vremea este atât de frumoasă, cerul atât de senin, Luna așa de zâmbitoare. Voi sta în fața televizorului atâta timp cât se va putea transmite în direct drama poporului ucrainean. Sunt înfricoșată! Câinii mei se agită cu cozile îmbârligate la picioarele mele. De peste tot se simte pericolul…
Stalin a ucis zeci de milioane de oameni din propria vecinătate, ruși și ucrainenii și alte neamuri, fără scrupule, da, uite ce scrie aicea, idolul lui a fost un bandit, Coba, iar el, copil sărac, fiu al unui alcoolic bătăuș, și-a învins complexele prin ambiție și brutalitate, până a ajuns un mare criminal politic și de război…
Nu, un dictator nu cunoaște mila, monștrii nu pot avea compasiune. Stalin înseamnă în gruzină „omul de oțel”. Pentru el, ca pentru toți dictatorii, omul este doar o cifră. Putin are o biografie asemănătoare, părinți incerți, crescut de bunici, plin de frustrări, dar inteligent și ambițios, fără empatie, criminal. O jurnalistă rusoaică spunea, referindu-se la Putin, că atunci când nu condamni un criminal, el devine criminal în serie…
În timp ce scriu, sunt confruntări sângeroase la Kiev și Odesa, Mariupul își aruncă zecile de mii de morți în gropi comune, oameni nevinovați sunt sacrificați minut de minut, deși se opun eroic… În mod egal cu bărbații, există și un război al femeilor, al copiilor, în culorile și mirosurile lor, în pete de lumină și întuneric, în alte spații senzoriale, în alte cuvinte… Înainte de a se despărți, el, îmbrăcat militar, îi spune iubitei: hai să ne căsătorim! Prin funinginea războiului, printre cărămizile înnegrite, femeia îi spune: adu-mi flori, spune-mi vorbe frumoase, îmi va fi dor de toate astea… Apoi, neputincioasă, plânge! După câteva zile de război el este adus la un spital din România cu răni multiple, prin împușcare, ea a trecut deja granița spre Italia…
Alături de om, suferă și păsările, copacii, pământul și cerul… La fel ca de mult, de când mă știu, îmi caut cuvintele… Cred că e prima oară când nu mi le găsesc… Simt nevoia să merg mult, să parcurg mai multe cercuri, pătrate, triunghiuri… Petrec mult timp în casa mea, beau ceai, discut la telefon, și după un timp vine clipa aceea, clipa în care uit de toate și mă îndrept grăbită spre propriul meu sine… Și îmi dau seama că totul e la comun, și fericirea și lacrimile…
Ecaterina Petrescu BOTONCEA, medic scriitor…
Facebook
WhatsApp
TikTok
