Citesc în revista România Literară, nr 32, un articol semnat de Mircea Mihăeș, legat de ideea de naționalism, în care, printre altele, Constantin Noica este ironizat pentru expresia de „ființă națională, la români”. Pe de altă parte, este apreciat, de către semnatarul articolului, contracomentariul de la vremea aceea, al lui Emil Cioran, contemporanul, prietenul, dar și pompierul de serviciu al îndrăgostitul de românism – Noica. Acesta ironizează drastic, cu orice prilej, destinul românesc, națiune molatică, al cărei cusur este că nu își găsește sensul în istorie.
Când scarmăni cu creionul în mintea cititorului, desigur, apar reacții pro sau contra, iar eu mă gândesc că, totuși, suntem mai mult urmașii Daciei decât ai Romei și că în acest perimetru românesc, vechi de câteva milenii, a existat un precreștinism puternic, care a practicat cultul lui Zalmoxis, unul al modestiei și smereniei, al atașamentului pentru pământul propriu și al respectului sacru pentru viață și divinitate, adică pentru o stare de trăire în conștiință.
Deși atât de bogată, cu aurul ei aducând un imperiu la starea de glorie, la fel ca, mai târziu, civilizația mayașă, cultul dacic nu arată adorare pentru război, ci doar pentru roadele și elementele naturii. Atunci când vorbești despre o conștiință cu putere divină, imprimată colectiv, mitică și religioasă, fie ea și mioritică, mi se pare implicit că vorbești despre o ființă extinsă. O conștiință unitară, întrată în structura intimă a unui popor, transformă o populație într-o ființă. De aceea, pregătită pentru lecția iubirii, ființa zalmoxiană a devenit fervent ortodoxă, păstrând continuitatea unui popor cu înclinație către sacralitate până în ziua de azi, în pofida așezării, perturbator, în bătaia vânturilor.
Cu siguranță, orice popor poartă în sine o ființă comună care îl definește. Și dacă ființa noastră străveche, ancestrală, cu care ne identificăm încă genetic, în ciuda valurilor migratoare, a fost una cu aplecare spre conservare și nu spre expansiune, bucuroasă de pace și de o relație bună cu agricultura, cu natura și cu Dumnezeu, aceasta încă ne definește în structura noastră profundă, cu ambiții limitate la spațiul nostru domestic, fără a fi însă un defect sau, dacă așa o fi, este unul, desigur, pe placul lui Dumnezeu.
Nu am deranjat alte națiuni, altarele de rugăciune, bisericile și casele noastre au fost discrete, calde, primitoare, jertfele umane fiind doar în apărarea pământului, lipsite de trufia cuceritorilor. Cu siguranță, Dumnezeu se află alături de omul care trăiește în sinele lui mai mult decât pe lângă sine, iar prin aceasta destinul nostru este al unui popor pașnic și cum, pentru creștini, a trăi în pace e mai important decât a lupta pentru un adevăr subiectiv, căci obiectiv este doar al Clar Văzătorului, mă bucur să împart acest destin, nu modest, ci al modestiei, în pacea și liniștea Lui.
Consider, așadar, că aparțin unui spațiu spiritual mai mult al sinelui decât al artei și al cuvântului sofisticat, mai mult al efemerului prins în lemn, straie și lut. Este răspunsul meu smerit la nemulțumirile de destin național ale răzvrătitului, dar atât de sensibilului și contorsionatului Emil Cioran, dar și la articolul semnat de Mircea Mihăeș.
Ecaterina Petrescu BOTONCEA este medic și scriitor, membră a Uniunii Scriitorilor din România…
Facebook
WhatsApp
TikTok
