Fac parte din limba română, nu am spus „din literatura română”, genetic sunt o combinație de neamuri venite din cele patru zări, parcă mai știu eu cât la sută cumani, greci, slavi, bucovineni, ce firimituri geto-dacice sau celtice oi mai purta în sângele meu, dar, sigur, sunt vorbitoare de limba română sută la sută, din moși-strămoși, căci toți bunicii mei aici s-au pomenit, aici au trăit, aici au murit… În limba română au râs și au plâns, unii au scris poezii pe frunze și poate au construit biserici, ca atare, îmi pasă!
De ce limba mea, vorbită de 30 de milioane de locuitori ai planetei, este lăsată de izbeliște? De ce rămâne, între atâtea limbi frumoase, (poate una dintre cele mai expresive și mai nuanțate limbi universale), neglijată, ca o grădină bogată, înmiresmată, dar fără grădinari pe măsură, sau ca un pământ plin de comori nescoase la lumină? De ce, cei învredniciți cu punerea în valoare, cu scoaterea la suprafață a bijuteriilor ei, salbă nesfârșită, nu se bucură de propria lor hermeneutică și de trimiterea spre cunoaștere a tezaurului nostru literar?
Ne cramponăm în două trei nume, când ele sunt cu sutele… Mă minunez ce revărsare de talente avem și mă întreb: câți Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu îngropăm în fiecare zi? Văd mai mult interes din partea lumii internaționale să ne promoveze cultura, dar nu e suficient…
De ce nu ne iubim pe noi înșine? Nu, nu suntem ortodocși și nici măcar creștini dacă nu aducem slavă, odoruri, ofrande limbii pe care o vorbim; limba înseamnă Maică, Maica înseamnă evlavie, ființa cea mai dulce care ne călăuzește viața, pentru că în ea ne naștem, în ea iubim, comunicăm, gândim, ne rugăm, suferim și murim, ea este placenta, marea, oceanul simțurilor noastre…
Nu e permis ca Învățătorii noștri să ne simplifice vocabularul la un lexic de sub o mie de cuvinte, e ca și cum te-ai scălda într-un pantof, nu e posibil ca lectura, în fond spiritul, bucuria metafizică, emoția să ne fie simplificate prin instruire unilaterală, nu e admisibil ca tinerii să părăsească vârsta acumulărilor intelectuale, morale, despre relația lor cu universul și cu ei înșiși răspunzând la niște chestionare prin bife…
De ce aruncăm totul în derizoriu și ne îngropăm pe noi înșine în gropile comune ale istoriei? De ce ne alegem periferia când suntem atât de bogați, de hăruiți și de binecuvântați prin frumusețe, istorie, povești, mituri? Or fi simple întrebări retorice, au există și răspunsuri, iar unul din ele ar fi că ne este mai aproape invidia, cârcoteala, bârfa, cultivate cu asupra de măsură în toate mediile, decât dragostea pentru valoare, adevăr, lumină? Oameni cu idei, trecuți cu vederea, nesocotiți sau chiar sabotați în țară intră în conștiința altor culturi, odată plecați din țară; într-o adevărată hemoragie de talente, uneori de genii, pentru că judecata noastră critică merge spre demolare fără reconstrucție, retezarea vârfurilor și bunul trai în mediocritatea atât de prielnică ambițioaselor nonvalori…
Da! Societatea românească ar avea de tăiat prea multe capete balaurului de la poalele Carpaților, așa că, mai bine admiră cerul înstelat și se roagă lunii să nu se rostogolească de pe cer și, prin cădere, să îi deranjeze somnul… Numai că, mai sunt unii care nu vor să spună „Somn ușor!” limbii române… Deie, Doamne, să fie cât mai mulți! Unii din ei pot fi cei de la Gazeta Dâmboviței… Le-aș propune un punct de vedere!
Pe curând!
Ecaterina Petrescu BOTONCEA este medic și scriitor…
Facebook
WhatsApp
TikTok
