La o cafea
Oh, prietene, oare cum ai stat tu atât de drept și de neclintit în fața atâtor gânduri de care suntem năpădiți noi, oamenii! Unde mă întorc, unde privesc, gânduri… Viața noastră este un morman de gânduri, peste care așezăm, ordonat sau haotic, alte gânduri. Mi-e dor să beau cu tine o cafea la prima oră a dimineții, când soarele nu are orgoliu, iar cocoșii cântă sprinteni. Aș vrea să vorbim despre vremea ta. Ai cutreierat lumea în căutarea unor soluții și convingeri medicale pentru a contrazice mituri și credințe legate de amestecul zeilor în pedepsirea nesupusului om. Și te întreb, din nou, ce suntem noi altceva decât gânduri, rele sau bune, plecate și întoarse din și în univers? Și ce sunt bolile altceva decât noi înșine proiectați în sinele nostru!? E important Soarele, lumina lui, știi la ce mă refer…
Desigur, am crezut mereu în tine, în gândirea ta holistică prin care spiritul și trupul împărtășesc aceeași soartă, pe care o împart în egală măsură cu cerul sau cu pământul, după cum le este atracția mai mare. Mă bucur că, la vremea când ai colindat Tracia, adică în urmă cu vreo două milenii și jumătate, i-ai cunoscut pe tămăduitorii zalmoxieni, cu o tradiție de încă alte șapte secole în spate, care au traversat timpul până în zilele noastre, când redescoperim binefacerile naturii. Ei te-au inspirat la prudență, leacuri verzi, încărcate de suflet, care sporesc sănătatea omului prin descântec, adică prin cântece blajine, încurajare și întărirea spiritului. Ai cunoscut incantația și seninătatea gândului că murim în fiecare zi și doar câteodată murim pentru ultima oară, iar aceea este ziua care, prin desăvârșire, trebuie să ne fie cea mai fericită, mai frumoasă, ziua în care zburăm și privim liberi haotica lume…
Unde este limita? Unde ne duce imaginația, căci imaginația mea nu duce acum nicăieri. Ai fost un scormonitor de adevăruri solemne, ai desprins medicina de religie și ai făcut-o de sine stătătoare, știință între științe. I-ai dat demnitate prin ținută și jurământ de credință, de inspirație tracică, și ai așezat-o la baza cunoașterii universale. Dar spune-mi, cât te-ai simțit singur și cât te-ai simțit inspirat? Ai mai avut un aliat pe care se presupune că nu l-ai cunoscut, deși ați trăit în aceeași epocă, anume, pe genialul Socrate. Cunoașterea vastă, puterea de înțelegere și puritatea gândirii lui, credința că lumea este o înșiruire infinit combinată de atomi, în baza unei inteligențe absolute și superioare, dar mai ales ideea că suma materiei și spiritului este o constantă, care acumulând într-o direcție, scade în alta, au făcut din acea jumătate de mileniu în care ați trăit, alături de alți mari gânditori și filosofi, o epocă aproape creștină, nu-i așa? Voi doi, cetățeni speciali ai Vechii Elade, ați avut un respect adânc față de legi, ați știut, ca puțini alții, să distingeți în mod tranșant, între ce este aparență, fenomen, strălucire trecătoare și esență. „A fi” și „a părea” au reprezentat cheia de boltă a cunoașterii de sine, principiul fecund în gândirea socratică, dar la fel de important în domeniul medicinei, care deși se adresează trupului, își are capcanele în gândirea subversivă și neexprimată a ființei, studiată cu atenție de tine, prietene Hipocrate. Ca un exemplu evident al îndemnului la cunoașterea de sine, stă postulatul socratic, inspirat de oracolul din Delfi, adresat femeilor, cărora le reproșează o lipsă gravă a cunoașterii de sine. Știi cât de mult mi-a plăcut asta, să aflu azi aceste cuvinte, într-o lume în care femeia caută să își piardă identitatea și devine fie o imagine falsă, fie o demonstrație de ambiție?
Nu știu dacă tatăl meu l-a studiat pe Socrate, dar când eram o copilă, cam de opt ani, din cale afară de năzdrăvană, cu drag de înălțimi și mai mereu cocoțată prin copaci sau pe acoperișuri, m-am jeluit lui mereu că mai bine m-aș fi născut băiat, căci în curând voi crește mare și nu voi mai avea voie să alerg după șopârle, să mă arunc în bulboane la scăldat, să înot pe sub apă, și câte altele, pe care băieții au voie să le facă oricând, iar fetele trebuie să treacă la rochițe apretate. „Fetele au voie să facă orice fac și băieții – m-a contrazis tata -, pot deveni aviatori, cosmonauți, piloți de curse și, mult mai mult decât atâta, ele pot deveni mame, ceea ce băieții nu vor putea niciodată și apoi pot alina, pot aduce mângâieri celor în suferință, au spirit de sacrificiu și sunt mult mai îndemânatice”.
Problema fetelor este că nu se cunosc îndeajuns pe sine. Nu au habar de energia lor nemărginită pe care o pot modela liber, dacă se instruiesc, citesc, învață să își asculte vocea interioară pentru a trăi în armonia dintre minte, trup și suflet. Așa încât, prietene Hipocrate, pot spune că Socrate a fost una din vocile copilăriei mele, căci postulate asemănătoare am mai întâlnit, de exemplu când am ridicat primul salariu ca medic și mi-am cumpărat un palton, iar tata a exclamat – încă un lucru inutil în garderoba ta printre atâtea altele, când biblioteca îți cere cărți!
Dar ce m-a uimit cu adevărat la filosoful Socrate a fost mărturisirea ultimei conștiințe exprimată de vocea interioară, ca prezență a unei conștiințe superioare venită din strămoșii ajunși la sfințenie și întorși pe pământ ca protectori. Este o experiență prin care trec, probabil, mulți dintre noi, eu mărturisindu-ți, prietene, că am primit multe avertismente și atenționări ale vocii interioare încă de la o vârstă fragedă, când nu aș fi putut nici să inventez și nici să înțeleg fenomenul. Este vorba despre enigmaticul daimonion, care odată îl îmboldește, odată îl împiedică pe înțelept să facă ceva, ceea ce pentru Platon și Xenofon capătă un sens mai extins, de apărători, iar pentru Empedocle și Hesiod reprezintă paznici ai muritorilor împotriva răului.
Procesul intentat lui Socrate este procesul intentat gândirii care cercetează nevăditul universului și pe care îl vom reîntâlni adeseori în istorie. Astăzi l-am fi numit pe Socrate un disident; chiar așa, cum ar fi trecut el prin comunism? Poate că spiritul lui l-a cuprins pe Soljenițîn, poziționându-se împotriva confortului intelectual, al conștiinței împăcate și al seninătății blajine, deși el era un model de echilibru, seninătate și noblețe în lume, Socrate a refuzat libertatea prin evadare. Apucând cu o mână sigură vasul cu cucută, el a sorbit fără ezitare sau repulsie băutura mortală. Ultimele lui cuvinte au fost, „îi sunt dator lui Asclepios un cocoș”, ceea ce însemna un semn de mulțumire pentru zeul medicinei, cunoscut ca purtător de leacuri în potir, moartea fiind în unele cazuri o formă de salvare și supraviețuire. În anul 2012, după 2500 de ani de la moarte, pe 15 februarie, filosoful antic grec Socrate a fost rejudecat simbolic de un complet de zece avocați și apărători ai drepturilor omului și achitat.
Ahhh și, da, mi-ai răspuns: „eu sunt cel care duce limita acolo unde mi-am propus”! Azi o voi duce departe… Și, mulțumesc pentru cafea! Cu bine!
Ecaterina Petrescu BOTONCEA este medic și scriitor, membră a Uniunii Scriitorilor din România…
Facebook
WhatsApp
TikTok
