GEOMETRIA CUVÂNTULUI – Ecaterina PETRESCU BOTONCEA – De vorbă cu Hipocrate

Miresmele începutului 

 

   Prietene, oare avem noi, oamenii, suficient sentimentul înlănțuirii timpului, văzut ca trăsătură esențială a stării de conștiință? Pentru că suntem ființe gânditoare, ne întrebăm mai toată viața, buimaci: încotro? Dar mai există o întrebare care ne frământă: dincotro? Cele două picioare, puncte de sprijin și de călătorie prin lume, în prelungirea coloanei vertebrale, ne asigură statura dreaptă a trupului, verticală, dar ce ne ține drepți în fața destinului atât de complicat al ființei umane? Ce fire nevăzute ne mișcă în lume? Cine suntem noi, cei de dinaintea noastră? Și atunci, cu această mirare, ne poate trece prin minte o nălucire ca un vis ori ca amintirea bătăii de aer a unui pescăruș…

   Probabil că, înainte de a fi oameni, am fost gânduri plutitoare prin univers. Probabil că, fără greutatea fizică, am strâns în noi culori, forme, sunete și senzații, cu care am venit pe pământ să cunoaștem o altă formă existențială, că doar Spiritul are și el nevoie de inițiere, de probe vii, pentru înaintarea în cosmic, acolo unde ne e direcția… Meșteșugul unui copil de câteva luni sau de  unu-doi ani, de a privi lumea, de a asculta sunete răzlețe, de a înțelege diferit compunerea unor imagini, mai nou chiar pre-știința de a folosi o tabletă, ne duce cu mintea la ceva dinainte știut și toate astea ni se pare uimitoare.

    Gândindu-ne în urmă la propriile începuturi, memoria ne aduce în față doar imagini frumoase, îmbibate de magic. Chiar și amintirile despre război, foamete, sărăcie sunt descrise de bătrânii care le-au trăit pe când erau copii, în limbajul basmului, fără resentimente, ură, ca pe o moștenire de înțelegere în parabolă a oricărei dureri, încercări, tragedii. Copiii mici nu pot gândi urât, nu au această capacitate, pentru că ei poartă în gândirea lor noblețea cosmică, o minunată putere de a transfigura totul în magie și de a da un sens transcendental vieții și experienței pământene. Jocul, limbajul și privirea copiilor emană o bucurie solară. Ei au prieteni imaginari, care sunt tot ei, în forma paralelă, neîncarnată, încă plutitori printre sensuri ancestrale și miracole. Cu trecerea timpului și maturizarea, copilul, omul în creștere își pierde capacitățile preexistențiale, se umple de o altă formă de luciditate, de data aceasta terestră, materială, Edenul lui ia sfârșit, iar neadaptarea la noua realitate, mult mai dură, care cere suplețe și educație specială, nu totdeauna primită, se preschimbă în resentimente, ură, violență. Astfel, probabil, doar cei cu memorie ancestrală, care nu uită sensul venirii pe pământ, își vor păstra partea divină, creativitatea, dialogul cu cosmicul, magia și puterea destăinuirii prin arta sunetului, culorii sau cuvântului, a experienței trăite…

   Tradițiile unui neam, ca și religiile, miturile, poartă în ele verigile intermediare de înțelegere a traversării spiritului uman din cel cosmic în cel pământean, fără de care omul nu își poate păstra natura dublă, pământeană și divină, iar spiritul nu își poate trece proba vie de absolvire a școlii terestre și revenire în plan cosmic superior. Și dacă ne întrebăm de ce sunt așa de mulți cei care rămân repetenți ai vieții, rătăciți în băltoacele existenței fără verticalitate și echilibru, răspunsul este pentru că ne-au fost omorâți maeștrii, conductorii de lumină și de adevăr de la om la om și de la generație la generație: obiceiuri, tradiții, creatori de ofrande de la pământ la cer, o ontogeneză și un timp care ne repetă ca un fir roșu filogeneza cosmică…

   Dar vine acuma un impostor, care pretinde o filogeneză cosmică, fără nicio esență spirituală. Aș zice că acesta este cel mai mare furt! Să îți pretinzi, cu orgoliu, dumnezeirea…

Ecaterina Petrescu BOTONCEA este medic și scriitor, membră a Uniunii Scriitorilor din România…