GEOMETRIA CUVÂNTULUI – Ecaterina PETRESCU BOTONCEA – Cu lacrimile la vedere

După câteva decenii de meditație, pot crede că zeii au fost, și încă sunt, oameni care au avut forța să iasă din spectacol…

Vrând nevrând, viața ne apare ca un spectacol din care tragicul  respiră moartea fiecărei zile, și atunci când râdem, și când plângem, de fapt aniversăm trecerea noastră dincolo, întâi cu frenezie, incoerent, sălbatic, schimbând măști înspăimântătoare sau comice, după cum vrem să impresionăm neantul, căci ce altceva putem impresiona cu măști decât neantul, abandonându-ne demonului atunci când intrăm în delir, delirul puterii, delirul virtuții, delirul genialității, dansăm sau iubim cuprinși de o beție sacră, de cele mai multe ori  fâlfâind din aripi, păsări călătoare pe meridiane fixe, guguștiuci sau șoimi, ce contează, doar noi credem că suntem cineva, că stăpânim ceva, nu stăpânim nimic, doar ne împovărăm aripile cu iluzii,  important ar fi doar cum luăm înălțime, de sus poți să vezi dar și să crezi, cum privim și ce înțelegem din ce vedem, ce alegem să ducem cu noi, firul de lumină sau praful din cenușă… Căci, încet încet, sufletul se liniștește, incoerențele capătă ritm, iar inima impetuoasă își măsoară siajul cuvenit și se aruncă în oceanul divinității, dar înainte de toate, omul își dă jos masca și se eliberează prin cuvânt, bun sau rău sau, altfel spus, prin experiență dobândită.. 

Avem nevoie de cuvinte care să dea coerență incoerentului, nu invers… Avem nevoie ca viața să producă viață, nu moartea să producă moarte, avem nevoie să lăsăm bâlciul și să ne sublimăm în artă, adică în tăcerea zeului solemn și nemuritor. Nici un om autentic nu a murit vreodată, căci omul autentic devine erou sau zeu…

Zilele acestea îl sărbătorim pe George Bacovia, 140 de ani de la naștere, un spirit autentic, poet neînțeles la vremea lui, care și-a dobândit nemurirea în timp, fiind din ce în ce mai bine perceput și apreciat pentru forța mesajului prins în cuvinte simple și sugestive. Un ascultător al propriei inimi, cu lacrimi la vedere, în rezonanță cu inima universului.  Universul nu râde, este sobru și rece, este chimie și matematică, este metal și foc, este, în fond, tristețe, locul pentru bucurie și iubire fiind rezervat de Dumnezeu, Pământului. Bacovia transcende timpul și pătrunde cu spiritul întristat în nefericirea materiei, a materiei neînsuflețite, îl doare, plânge și deplânge absență lui Dumnezeu. Este un demiurg al tristeții, un previzionar al excesului de materie și, poate, un avertisment spiritual că există un timp terestru, care trebuie parcurs cu recunoștință, un timp al soarelui, al vegetalului și al culorii, și altul astral, materie pură, neînsuflețit, care, încet și dureros, ne străpunge… 

Astăzi este Sfânta Maria Mică, izvor de maternitate divină, vocea și plânsetul, durerea și mângâierea Dumnezeului din om, care ne va aduce darul Mântuitorului și, odată cu El,  lecția bunătății, a iertării și a Iubirii nesfârșite, și ne va învăța  Calea, Adevărul și Viața, pentru ca noi să înțelegem măsura vieții și a morții. Zi sacră, zi a maternității divine, dar și a bucuriei și a sfintei Recunoștințe…

Ecaterina PETRESCU BOTONCEA este medic la Spitalul Judeţean din Târgovişte, a scris 13 cărţi, e o autoare de succes și spune că a tânjit după marea medicină, după o lume în care frecvenţa minunilor e mai mare…