În îndepărtata mea copilărie, în dimineața de Crăciun, tata mă ducea la circ, doar bunicii mergeau la biserică, mama făcea pregătirile, dezvelea cozonacii și punea sarmalele la cuptor,
picioarele tatii mi se păreau că vin și ele din lumea circului, luuungi, parcă ridicate pe catalige; mai târziu aveam să văd că era un bărbat scund, iar eu alergam pe lângă el ca să pot ține pasul, împiedicând-mă în troienele de zăpadă.
Tribunele erau pline de copii, primele numere erau cu pitici, apoi urmau iluzioniștii, gimnaștii la trapeză și totul se încheia cu dresajul de câini, tigri, pantere, lei, și la sfârșit caii,
eram hipnotizată de frumusețea și eleganța lor, odată m-am suit și eu pe un cal, la Vicov, iarna, care a tulit-o cu mine în cârcă, să intre în grajd, doar că ușița era atât de mică, cât să încapă doar el.
A fost pentru mine cel mai adevărat număr de circ, când unchiul meu a oprit mânzul exact în clipa în care trebuia să mă facă afiș pe tencuiala din chirpici și promoroacă ce îmbrăca bârnele scundului adăpost, apoi tata îmi cumpăra halva și zahăr ars pe băț, mă dădea în roata mare și la întoarcere intram într-o cafenărie; din gură ne ieșeau aburi calzi, să ia cafea proaspăt râșnită și ciocolată fină cu stafide și arahide, aveam nasul înghețat și picioarele sloi.
Întorși acasă, ne întâlneam cu vecina de la demisol care purta mereu șoșoni bărbătești, și-mi dădea și ea gumă și halviță, și cu cei patru frați de la etaj care aduceau jucării de pus în brad, dar nu pentru ziua de Crăciun, ci pentru cea de Moș Gerilă, sufrageria era pregătită cu tot felul de chinezării de hârtie creponată, în mijloc bradul cu luminițe și masa întinsă, șantierul culinar era în plin avânt, mirosurile de mirodenii treceau prin ușa bucătăriei, mama încă mai era în capot, cu șorțul în față, bigudiurile și agrafele în păr, iar mie mi se părea așa, nespus de frumoasă, de parcă era și ea un ornament de pus în brad.
În așteptarea musafirilor mă întindeam în pat, unde simțeam cum cresc în veșnicie, cu limba lipită de halvița care îmi încleia dinții, și ochii umezi de atâta magie…
-X-
Mi-ar plăcea ca în fiecare zi să fie Crăciunul, oamenii, cunoscuți sau necunoscuți, să se salute cu voioșie, respect și bună cuviință. Prin mici gesturi de bunătate să se aducă ofrande creației, colindele să îmblânzească spiritul încordat al fiecărei zile, astfel încât bucuria să ne fie liantul, iar frumosul, sensul fiecărei dimineți. Pare o utopie și totuși, în copilăria mea petrecută la mătuși, într-un sat bucovinean, fiecare zi era percepută ca o mare sărbătoare. Nu știu prin influența căror tradiții, vechi cât lumea, ridicarea soarelui pe cer era întâmpinată cu evlavie, fața spălată, hainele frumos rânduite pe corp, era ora la care animalele, primele din familie, își primeau hrana de dimineață și de acolo începeau toate treburile casei și rotirea orelor. Nimeni nu avea niciun șef, dar toată suflarea, de la copii la bătrâni, se rușina să încalce legile și rigorile fiecărei zile. Era necuviincios să treci pe lângă un om și să nu îl saluți, să te arăți mânios ori trufaș în fața celui de lângă tine, duminica să nu te duci la biserică, copiii nu erau certați, aveau sarcini gospodărești pe măsura lor și le respectau cu sfințenie, pentru că ochiul acela magic de pe cer era al unui Împărat văzător și știutor al tuturor lucrurilor…
Toate treburile se desfășurau după un ritual cosmic, fără ceas în față, dar cu privirea sus, la mișcările marelui astru, masa se punea când soarele era deasupra capului și nu se vedea umbra aplecată, atuncea se opreau bărbații și femeile din munca câmpului, se așezau pe iarbă și întindeau la comun tot ce aveau prin traistă, iar acasă, cei rămași își luau prânzul și totul în liniște, sub semnul rugăciunii. Se vorbea puțin, și totdeauna numai de bine, se povestea de prin bătrâni și se aducea slavă Celui de Sus… Serile aveau și ele farmecul lor, aproape magic, la lumina opaițului cu gaz, ori iarna, la gura sobei, se făceau șezători cu povești vânătorești despre tot felul de pățanii miraculoase și despre întâmplări biblice, ori parabole și sensul lor sacru. Iar eu, atunci copil, mi-am construit o lume de basm, total diferită de cea din Bucureștiul în care locuiam și care se mișca în ritmul aglomerat al forfotei urbane, soneriilor, claxoanelor, luminilor artificiale, dar mai ales a anonimatului și sentimentului singurătății, copleșitor, nimeni nu bucura pe nimeni, fiecare având, concentrată, ținta lui.
În acea atmosferă pașnică și senină, căci de aceea „eternitatea s-a născut la sat”, copiii știau să se joace strașnic, la gârlă, în luncă, pe toloacă, erau întreceri la înotul pe sub apă, prinderea peștilor cu mâna, sărituri în bolboane, cocoțatul prin copaci sau datul de-a rostogolul, pe iarbă, la vale. Noaptea se prefera dormitul în paie, în podul șurii, unde diminețile împungeau cu lumină dranița, printre crăpături. Iernile aveau zăpadă până în vârful ulucii de la gard, iar săniile trase de cai erau singurele care mergeau pe drum, dar nimeni nu întra în panică, copiii se bucurau, iar gospodarii doar întețeau focul în sobă, podul era plin de carne și cârnați afumați, pe plită fierbea doar mămăliga.
De ce vă povestesc toate astea, pentru că toate se numesc iubire, iubire de Creator și Creație, de Univers, animale, oameni, toți la un loc, în fiecare zi. Se mai întâmplă încă în satele bucovinene mai îndepărtate, Brodina, Straja, Bilca… Și dacă nu putem întoarce timpul, să ne gândim cu bucurie la aceste zile ca la un mare paznic unde, măcar pasager, ne oprim din drumul nostru pentru a saluta Creația, pe Creator, Noul An și toate binefacerile Pământului.
La mulți ani! Revedere…
-X-
Nu plânge, casă bătrânească…
timp îmbrăcat în straie vechi,
de sărbătoare,
m-am întors la tine
să-ți sărut o binecuvântare
cu care m-ai însoțit la plecare,
rămâi frumoasă,
îmbrăcată în haină albă
si îmbrobodită cu împletitura de iască
a pădurilor virgine, de altă dată,
veșnic mireasă,
zâmbetul ți-e trist
lăsat în colțul cu grinzi
atinse de vreme,
stins…
și ochii plânși, prinși în zăbrele,
în pridvorul tău fugăream
puii gălbiori de rățuște
și alergam după muște,
mă înfruptam cu merele
și prunele uscate
pe scândura ciubărului răsturnat,
strânge-mă la pieptul tău,
în pat… zână… za,
între pernele tale de zestre
și lasă-mă să te scriu
carte de poveste
pentru strănepoții
nucului din curtea ta…
Ecaterina Petrescu BOTONCEA este medic și scriitor, membră a Uniunii Scriitorilor din România…
Facebook
WhatsApp
TikTok
