Când eram copil, visam adesea să zbor, mă întindeam pe iarba verde și priveam cerul cu o anume intensitate de parcă aș fi vrut să îi pătrund miezul sau inima invizibilă, de fapt îmi ziceam că inima aceea pe care doream să o ating este soarele din amurg, vehiculul ce mă putea duce dincolo de orizont, de partea cealaltă a Pământului, în timp ce pe timpul zilei în soare vedeam fruntea cu gândurile și starea de bucurie a lui Dumnezeu.
Doar că, uneori, amețeam privind cerul și simțeam cum efectiv mă desprind de pământ și înaintez spre culoarea albastră ca atrasă de un magnet, zburam, luam înălțime, vedeam de sus căpițele de fân sau maidanul de joacă, depinde unde mă aflam, apoi, ușor speriată, ceream unui prieten necunoscut să mă coboare înapoi pe iarba aplecată sub corpul meu devenit imprudent de pneumatic. Același sentiment de căutare a unei alte dimensiuni îl aveam și când priveam munții, dar și atunci când mă aflam față în față cu imensitatea mării. Mă simțeam înghițită de ape pentru a fi răscolită, inițiată în viața adâncurilor și readusă la mal.
Atunci când călătoream cu trenul căutam o fereastră deschisă, sau chiar ieșeam pe scara vagonului pentru a primi în ființa mea mică vibrația vântului sau a curenților ce se formau la urechile mele. Și mă întrebam ce caut atât de imperios și de ce mă atrage misterul care se naște în mine și care mă hrănește atât de lăuntric.
Ei bine, abia ajungând medic, cunoscând oameni și destine, am putut formula acel răspuns de care aveam nevoie; dincolo de trupul nostru fragil și de acest pământ pe care călcăm, se află conștiința întregului univers din care facem parte. Mai presus de mintea noastră care se poate îmbolnăvi și muri, și independent de ea, se află sursa înțelegerii venirii și plecării noastre, anume a transcendenței, care ne face melancolici, neîmpliniți, bolnavi, mereu în căutarea a ceva cu care parcă vrem să ne umplem un gol, de fapt chiar golul vieții.
Ei bine, acel gol pe care dorim să îl umplem este starea de iubire și de conștiință numită Dumnezeu, iar înțelegerea o căpătăm uneori abia odată cu desprinderea noastră și o povestim în cazul întoarcerii din moartea clinică. Toți cei care au trăit-o vor începe o viață nouă, cu o conștiință purificată, fericită, în plenitudinea iubirii de Dumnezeu. Iar acest adevăr esențial, dacă suntem atenți la primele noastre amintiri din copilărie, îl căutăm de mici prin înclinația spre magie, fantastic, jocurile și dorințele noastre mărunte și îl descoperim prin intuiții și revelații…
Ecaterina Petrescu BOTONCEA este medic și scriitor, membră a Uniunii Scriitorilor din România…
Facebook
WhatsApp
TikTok
