GEOMETRIA CUVÂNTULUI – Ecaterina PETRESCU BOTONCEA – Așteptare…

    Cuvântul de azi este așteptare… Sau…  Un cuvânt care poate veni din trecut, din prezent, dar mai ales din viitor. Un cuvânt ca o fântână a timpului, iureș ori curgere lină, galop de roib sau mers la pas, de te întrebi, îngândurat, dacă în esența lui este o virtute sau un semn de slăbiciune? Uneori îți ceri singur răbdarea pentru a-ți putea împlini așteptarea, dar cu o condiție, să se împlinească chiar acum! E bună sau e rea? O fi fruct parfumat, sau înghițitură de neant? Este un gol sau este un plin? De când ne naștem, cineva investește în noi, cu multă răbdare, așteptarea… 

   Să mergem de-a bușilea, să ne apară primii dinți, să rostim primele cuvinte,  –  uraaa! copilul a spus „mama” – să mergem, să creștem, ba chiar să zburăm… Ahhh!, aceasta este cea mai frumoasă așteptare pentru cel așteptat, fiindcă ea nici nu există… Este cel mai frumos răstimp, pentru că este curgerea inconștientă de la izvoare  către prima vâlcea. Dar, de aici, așteptarea altora se preschimbă în propria așteptare, iar aceasta devine timp responsabil. Învățăm, intrăm în competiții, pierdem, câștigăm… Să ne grăbim sau să o luăm lent? Să construim sau să profităm? Să fim meticuloși sau să lăsăm impetuozitatea să ne-o ia înainte? Să ascultăm timpul cum ne duce, sau să ne asculte el pe noi? În vacarmul unei zile, să ne regăsim propria voce printre claxoanele de mașini, program de lucru prelungit, radio ori televizor dat la maxim, sau să o pierdem și să ne pierdem în somnul nocturn, fără ideal, fără vise? Poate fi așteptarea un proiect în curs de împlinire, sau o săritură pândită într-un lăcaș gata construit? Ce o fi mai frumos și mai împlinitor pentru suflet, drumul plin de întorsături sau capătul lui, mult râvnit? Contemplația sau împlinirea?

   Este o oră târzie din noapte. Luna se pitește după frunze. Dar frunzele sunt clipe, iar clipele se scutură pe fereastră, bătute de vânt…

   -Plec!î spune… Am așteptat destul?

   -Ce ai așteptat, bunico?

   -Să vină să mă ia… 

   În noaptea asta mi-a promis că vine, o aștept de când mă știu, dar nu știam… Abia acum am înțeles că pe ea o  aștept. De mult…  M-am umplut ochi de așteptare. Întâi am așteptat să fiu frumoasă, apoi să mă mărit, să am copii, să-i botez, să-i cresc, să-i văd la casele lor, m-am umplut de așteptările lor, apoi de așteptările nepoților și apoi de așteptările strănepoților… Când moșul meu mi-a destăinuit cu glas uscat, (cerul era ca și acum, plin de stele) că și-a ascuns anii în pământ și i-a acoperit cu așteptare, m-am pus pe săpat gropi, să-i caut, căci el nu mai știa pe unde i-a îngropat. Mi-a zis: „Să-i cauți patruzeci de zile”… Și i-am căutat. Am așteptat să-i găsesc și i-am căutat șapte ani. Acum știu că viața este doar așteptare, iar așteptarea s-a preschimbat în amintiri, amintiri pe care le porți în spate până când nu le mai poți duce, pentru că ele nu sunt toate ale tale, sunt și ale altora, și aștepți să i le spui toate lui Dumnezeu, să te mântui de ele. 

   Dacă ar fi pe aici un cerșetor de amintiri, i le-aș da lui, să le așeze în cuvinte, într-o carte, în loc de coșciug, închise între coperți de lemn sau de aur, ce mai copac arboros ar crește din oasele mele de o sută de ani și ce ferecătură s-ar face peste pământ… Da, omul e așteptare, sau era, iar așteptarea se poate preschimba în orice. E foc lăuntric, maică! Acum, omul se aruncă singur înaintea morții, cuvintele i se înmulțesc de dimineață până seara, fără pauză, într-un potop sinucigaș de valuri, de mări, de oceane, e iute și aprig, fără așteptare, e sfârșit fără început, săptămână fără sărbătoare. Și, deși plec așa cum am venit și cum plecăm toți, cu mâinile goale, știu că nu mi-am irosit timpul ci l-am preschimbat în așteptare, iar răbdarea   mi-a fost dar de la Dumnezeu, putere de înțelegere, îngăduință și acceptare. 

    Dacă o să vii Duminicile la Mânăstire, o să mă găsești în tencuiala bisericii. Prezența mea depinde de tine,  iar numele meu îl știi… 

    Cu bine! 

    Când a părăsit patul de spital pentru eternitate, așternutul, pătura și perna erau acoperite de clipe, dar infirmiera de serviciu ne-a spus că nu erau clipe, ci pietricele de mărgăritar… 

 

Ecaterina  PETRESCU  BOTONCEA este medic la Spitalul Judeţean din Târgovişte, a scris 13 cărţi, e o autoare de succes și spune că a tânjit după marea medicină, după o lume în care frecvenţa minunilor e mai mare…