În urmă cu mai mulți ani, am ajutat să iasă din starea critică un pacient, pe atunci director la o mare întreprindere din Târgoviște, tocmai externat dintr-un spital de prestigiu din București și trimis să moară acasă! Familia nu s-a îndurat şi l-a adus la Spitalul Județean Târgoviște, secția ATI, să-și încerce ultima șansă. Aici a primit îngrijiri deosebite, împotriva prognosticul nefavorabil, a diagnosticului de necroză pancreatică, cu septicemie și afectarea organelor vitale și a stării de comă. În spital, dar nu numai, oriunde se practică profesia de medic ca apostolat laic, se pot întâmpla minuni. Ei bine, cazul cu pricina a fost o minune pentru că a contrazis toate calculele medicale. Până la urmă, și știința are limitele ei, mai departe intervenind forțe necunoscute… Pacientul și-a depășit boala. Ulterior, în timpul recuperării, am avut nevoie de nişte suplimente pentru ajutarea creierului, pacientul rămăsese confuz, cu ciudățenii de comportament şi m-am oferit pentru „a iuți timpul”, să o duc pe fiica pacientului, cu maşina mea, la farmacia care ne putea elibera rețeta. În parcarea spitalului, când am deschis portiera, tânăra s-a dat un pas în spate.
-Dumneavoastră aveți un Oltcit?
-Da, şi e luat la mâna a doua de la un coleg…
-Dar ce fel de doctor sunteți, a continuat revoltată?
-Unul foarte bogat, i-am răspuns, care simte că poate oferi mai mult decât ar putea primi!
Tânără m-a privit descumpănită, ca pe o ciudățenie, dar și cu multă malițiozitate. Deja, nu prea mai însemnam ceva în ochii ei, deși condusesem tratamentul pentru salvarea tatălui ei… Da, eram un medic sărac! Deci, prost!
De atunci, lucrurile s-au schimbat, salariile în ATI au crescut considerabil, mi-am completat veniturile lucrând şi în mediul privat, mașina mea de astăzi este una bună, dar niciodată nu m-am mai simțit atât de bogată ca atunci când luam mâncare şi haine de acasă pentru a le duce pacienților uitați de familii la Spitalul Mânăstirea Dealu sau copiilor din orfelinatele de la Pucioasa. Nu-mi doresc întoarcerea la acele vremuri, dar resping total cinismul zilelor noastre. Mi se pare cinic să văd decalajul social dintre medic și pacientul de rând al spitalelor de stat.
Am ascultat în seara aceasta, pe România Cultural, o piesă de teatru al cărei protagonist era Prințul Vladimir Ghica, o parte din actele lui de caritate pe vreme de război, pe front, printre soldații bolnavi de holeră și m-a frapat una din rugăciunile lui de Preot: „Dă-mi, Doamne, putere, pentru ca prin mine Tu să poți da mai departe mila Ta”…
Și m-am gândit, ce bine ar fi dacă și medicii ori profesorii, preoții ceva mai înstăriți, dar nu numai, ar avea această gândire umanistă, să simtă bucuria trimiterii mai departe, nu doar a harului vindecării ori învățăturii, ci și al alinării frățești prin acțiuni de caritate și renunțarea la ignoranță… Ce frumos ne-am recupera, ca neam, întorcându-ne la spiritul vechi, zalmoxian, când orice surplus de recoltă se ducea spre cei cu recoltă neîndestulătoare, dar nu prin constrângere, ci prin dragoste pentru Învățătorul lor. Doar asta se poate numi profesiune de credință și implicit religie, când biserica îți este tot arealul tău…
Ecaterina Petrescu BOTONCEA este medic și scriitor, membră a Uniunii Scriitorilor din România…
Facebook
WhatsApp
TikTok
