Am citit câteva „judecăți critice” despre cineva care tocmai ne-a părăsit, din partea unor „jurați” nenumiți de nimeni și de neînțeles și am oftat neputincios. Nu, cel plecat nu a comis păcate politice, ba dimpotrivă, dar după unii confrați, care nu văd întregul din pricina unei gâze care le bâzâie lor pe nas, este un și mai mare păcat să ai anvergură, să lași o operă în urma ta, alături de o zestre importantă de admirație și simpatie, fără un aviz prealabil dat de ei, aceia pe care nu i-a delegat nimeni.
Pentru unii, valoarea este tristețe! Pur și simplu, așa ceva este de ne tolerat. „Fata moșului” trebuie fugărită de acasă și suduită și după plecare, precum în tradiția locului, surprinsă genial de Ion Creangă. Această poveste cu tâlc este prezentă peste tot în viețile noastre. Cei potrivnici ne pot fi chiar cei mai apropiați prin rudenie, preocupări, profesie. Dispariția unui spirit valoros trebuie însoțită de întinarea lui, ca o dublă înhumare, pentru a lăsa loc liber „noilor valori”.
Scheletele din dulap trebuie să dispară în groapa istoriei. Avem între noi o specie foarte evoluată de supra moraliști care așază omul și opera sub microscop, pentru a descoperi imperfecțiuni de tot felul. Dar omul chiar asta este: o sumă de imperfecțiuni, pentru că el nu este guvernat de legile universale ale fizicii, ci de cele ale metafizicii. De acolo, diversitatea, haosul și grația din ființa noastră, echilibrul sau dezechilibrul, idiosincraziile de tot felul, bucuria sau disperarea…
Avem o judecată și un liber arbitru care ne ridică sau ne prăbușește și mai avem o voință, instrumentul principal cu care înaintăm în viață. Aceia care se ridică deasupra privirii noastre ca niște aburi luminoși sunt cei care și-au întrebuințat energiile spre bucuria lui Dumnezeu și a noastră și-au folosit emoțiile, talanții și tenacitatea pentru a crea iubire din lumină. Numai că există pe lume și vânători de miracole sau vânători de lumină, așa cum există vânători și mâncători de privighetori, care vor să curețe orizontul de borealul lui. Omenirea are și pământul și cerul ei, adică are, ca specie unică, și flora ei și fauna, dar și stratul de ozon multi colorat, creator de fantastic și miracole, din care frumosul și arta își trag esența. Poate că acești vânători nu ajung nici la genunchiul celui luat în vizor, dar puterea de a face flikuri îi așază fix între penele corbului scrutător peste câmpul de luptă al existenței și exprimării terestre, posturi și funcții de unde pot defăima și ucide.
E greu de înțeles de ce unii dintre noi refuză exercițiile de admirație, care înseamnă: multiplicare de ofrande aduse creației, bucuria succesului altora, sărbătoarea întâlnirilor în stare de grație, dar și durerea despărțirilor. De ce acești „unii”, care se cred „unici” caută cu tot dinadinsul dizarmonia, macularea, mizeria, tocmai acolo de unde ar trebui să ne vină detenta, încrederea, sărbătoarea? Dar să ne întrebăm și de ce borealul nu își găsește apărătorii, straja, 112-ul lui, pentru salvarea unui patrimoniu al bucuriei colective?
Ei, și de aceea, de aceea… pentru că nu găsesc răspuns la această întrebare stupidă și încuietoare: de ce ne urâm și simțim nevoia să ne disprețuim și să ne anihilăm unii pe alții, de ce fumigene taman în zile de sărbătoare, căci cea mai mare sărbătoare este a înălțării noastre? De aceea, în seara asta și probabil în multe alte seri, voi avea nevoie de un anxiar ca să pot dormi… Nu înainte, însă, de a trimite sărbătoritului prin plecare, de care povestesc, dar și Sfântului meu favorit, Sfântul Mina, un buchet de viorele, pentru restituirea din neant a tuturor idealurilor pierdute la zaruri de către jucătorii cu verbul, splendoarea și trăirea limbii române.
Ecaterina Petrescu BOTONCEA este medic și scriitor, membră a Uniunii Scriitorilor din România…
Facebook
WhatsApp
TikTok
