Arşița zilei îmi frige respirația. Am sentimentul că mă aflu într-un cuptor încins. O mână nevăzută învârte vătraiul în jăratecul pe care calc. Îmi miroase a pâine de casă. Soarele este o flacără rotundă a cărui foc îmi mistuie ființa. Încă un pic şi din mine vor ieşi scântei. Presimt iluminarea. Paşii mei, două urme de cremene, scot fulgere la atingerea bocancului drept cu cel stâng şi apoi cu amnarul pământ. Țac, țac, țac! Gata! Mă coc! Prind coajă! Pielea, hainele şi rucsacul mi s-au arămit. Şi nimeni nu ridică foraibărul de la portiță. Țic, țoc, țac! Paşii mei îşi răresc cadența.
Singură sub foc! Nicio altă mişcare. Praful se ridică tot mai aproape de respirația mea sau eu mă las tot mai jos pe poteca îngustă, plină de zgură şi pietre. Un pas dezechilibrat lateral şi simt iarba însetată şi aspră sub genunchii mei, apoi sub ceafa mea. Mi-e sete! Apă! Apă! Buzele mele pline de praf cer îndurare. Pipăi din nou sticla din rucsacul prăvălit lângă mine. Nici un strop! După treizeci de km pe jos, prin arşiță, rămâi fără apă. Şi încă mi-a mai dat un pic din butelcuța lui, canadianul. Cerul albastru s-a decolorat… de prea mult soare… Închid pleoapele şi zăresc prin pielița subțire un pepene verde tăiat în felii coapte, zemoase, cu miezul roşu, creastă de cocoş țanțoş şi, în moț, zăpadă albă şi pufoasă, răscroită, streaşină sub care se răcoresc sâmburii negri… Ochii şi gura însetate amestecă formele, culorile şi dulceața zemoasă peste gâtlejul meu, într-un tablou suprarealist.
Deschid ochii! Sub cer s-a aşezat un nor şi toată umbra lui e a mea. Uşa cuptorului s-a deschis. Prin ea pătrunde răcoarea. La capul meu a crescut un pom cu ramurile bogate… Lovesc cu toiagul în iasca de la rădăcina lui. Pe scoarță se colorează săgeata galbenă de Camino care îmi indică 4 km până la Ruesta…
Din jurnalul zilnic Camino, septembrie-octombrie 2012- primul pelerinaj din cele trei…
Ecaterina Petrescu BOTONCEA este medic și scriitor…
Facebook
WhatsApp
TikTok
