Nu îmi propun să conving pe nimeni, prin comentariile mele cu privire la ultimele evenimente de politică externă. Sunt un exercițiu personal și manifestarea unei pasiuni. Deși mi-am încheiat de foarte mult timp studiile, mă consider tot student și am, de fiecare dată, în fața figurile profesorilor mei. Ei stăpâneau cu adevărat știința istoriei relațiilor internaționale. Bunăoară, profesorul meu alături de care mi-am susținut licența, prima lucrare de dizertație și doctoratul, Robert Frank, profesor emerit la Sorbona, era de o modestie rară, deși cărțile sale (câteva, iar nu câteva zeci, cum se mai publică la noi), erau cu adevărat fundamentale. O teză de doctorat, la el, dura 6, 8, chiar 10 ani. Minim 400 de pagini și obligatoriu contribuții la teoria școlii franceze de istorie a relațiilor internaționale contemporane… Întâlnirea cu asemenea maeștri, în sensul antic al termenului, te făcea să te întrebi: „Cine sunt eu? Ce reprezint?” Iată de ce, nu caut și nu sunt în măsură să conving pe nimeni…
A căuta să îți explici, a-ți pune întrebări, a face scenarii nu înseamnă a justifica, nu înseamnă a fi de acord. Cred că dezbaterea liberă, capacitatea de a ne asculta unii pe alții reprezintă singura cale de a găsi răspunsuri. Și mai cred că mai rău decât amenințarea rusă sau trumpistă este proletarizarea elitelor. În 1908, era publicat la Paris romanul lui Anatole France, Insula Pinguinilor. În cuvântul pus înaintea romanului propriu-zis, autorul reda zbuciumul trăit in incercarea sa de a scrie ceva original si sfatul primit de la un confrate pentru a se pune la adăpost: „Ce rost are să scrii ceva original, când nu ai decât să adopți ideile cele mai cunoscute? Dacă vei încerca să prezinți lucrurile într-un chip neașteptat, îl vei ului pe cititor. Și cititorului nu îi place să fie uluit. Cititorul nu caută decât confirmarea convingerilor sale. Dacă vei căuta să prezinți lucrurile diferit, va considera că îl jignești în convingerile lui”. Aici suntem. (3 martie)
*
Tot în seria divagațiilor (pentru a preciza încă o dată că ceea ce scriu sunt exerciții personale): de ce nu cred în posibilitatea unei apărări comune europene în afara NATO? Problema principală nu este chestiunea creșterii cheltuielilor militare ci a culturii strategice comune. Numai o putere precum SUA este capabilă să ne aducă la un numitor comun – un număr atât de mare de state. Nici măcar problema descurajării nucleare nu este cea mai importantă. Francezii singuri – împreuna cu britanicii cu atât mai mult – au capacitatea de angajament într-un echilibru strategic cu Rusia. Nu contează numărul de arme nucleare operaționale. Atât Franța cât și Marea Britanie dispun de pragul minim pentru a produce Rusiei pagube ireparabile. Cu alte cuvinte, simplificând, nu contează că te pot distruge de 100 de ori (Rusia), iar eu numai o singură dată (Franța, UK). Ca o paranteză, oferta viitorului cancelar german Merz de a deschide discuția cu Franța privind un acces comun la forțele de descurajare strategice, din umilele mele păreri (totuși, pe baza unui stagiu făcut acum, e drept, prea mulți ani la Centrul Interarme de Doctrine, Concepții și Experiențe la École militaire, tocmai pe doctrina nucleară franceză), această ofertă va îndepărta Franța. De ce? Pentru că există o veche idee germană a punerii la dispoziția UE a locului de membru permanent în Consiliul de Securitate și a capacităților nucleare. Ce ar însemna pentru Franța o asemenea decizie, rămâne să ne răspundem singuri, chiar dacă Macron se declara deschis discuției. Știe că nu va ajunge niciodată la vreun rezultat. În orice caz, francezii văd extinderea umbrelei lor nucleare la Europa cu butonul și degetele care apasă în mâinile președintelui Republicii. (3 Martie)
*
Întotdeauna am fost atras de puterile postimperiale europene, Franța și Marea Britanie. M-a captivat capacitatea lor de reinventare după pierderea imperiilor coloniale. E drept, britanicii au avut o strategie de ieșire din imperiu încercând să aibă rolul Greciei antice din Imperiul Roman – așa-numita „special relationship”. Ambasadorul Majestății Sale este singurul care intră la Departamentul de Stat fără niciun control. Francezii, al căror imperiu nu a fost fondat de comercianți, ci de militari, s-au acomodat mai greu, dar au devenit protagoniștii aventurii europene. Așa cum îmi spuneau profesorii mei, „pentru noi, UE reprezintă un multiplicator de putere, o formă de compensare a pierderii imperiului alături de francofonie, de bazele militare din străinătate și de teritoriile de peste mări”. Acest efort de readaptare pentru a rămâne în curtea celor mari are și o dimensiune estetică. Implicarea britanică în Ucraina avea un parfum al Marelui Joc pe care l-a opus Rusiei în Asia Centrală, în a doua jumătate a sec. al XIX-lea. Iar francezii – ajunge să le citești strategia Mării Negre, elaborată sub auspiciile Ministerului Armatelor – au făcut brusc legătura cu politica orientală a lui Napoleon al III-lea. Leadershipul franco-britanic în Europa în inițiativele de reacție la criza relațiilor transatlantice, înseamnă mai mult decât răspunsul la o problemă de securitate. E valabil și pentru Turcia. (3 martie)
*
Summitul de la Londra… Aș începe să îi analizez perspectivele, punând întrebări simple, cum ar fi dacă agenda participanților coincide întrutotul cu cea a președintelui Zelenski. Și m-aș întreba și dacă participanții din sfera euroatlantică au aceeași agendă. Interesant este sfatul pragmatic al secretarului general NATO, Mark Rutte (nu degeaba a fost opțiunea SUA pentru a-i succede lui Stoltenberg!): „Volodimir să caute să restabilească dialogul cu Washingtonul”. Să însemne oare să accepte liniile mari a ceea ce au în vedere americanii, pentru a salva ceea ce se poate salva – reconstrucție, însă acceptarea vecinătății cu Rusia? Și pentru unii europeni, ca să nu generalizez, care o fi mai importantă, relația cu Washingtonul, prezervarea acesteia, sau susținerea Ucrainei până la capăt? (2 martie)
*
Este important să ne debarasăm de povești precum cea care este redată copios în ultimele ore despre grupul de protestatari care i-a strigat vicepreședintelui Vance: „Mergi la ski în Rusia!” Aceasta nu înseamnă vreo opoziție serioasă, care va schimba cursul politicii externe americane în următorii 2-4 ani. Imediat după sceneta cu Zelenski, din Biroul Oval, cel care a fost însărcinat să dea primele declarații în numele administrației de la Washington a fost senatorul Lindsey Graham – un personaj care inițial era un mare susținător al Ucrainei, din linia clasică a Partidului Republican. Și totuși, acest domn a repetat ca un robot teza lui Trump și a lui Vance. Realitatea este că Partidul Republican e profund schimbat, nu mai este partidul intervenționist pe care îl știam în vremea aderării noastre la NATO. Cât despre Partidul Democrat, acesta e deșirat între o aripă de extremă stângă (care ar promova ce fel de politică externă?) și aripa tradițională. Până la alegerile de la jumătatea mandatului, care ar mai putea schimba ceva în cazul unei victorii a Partidului Democrat, avem peste 20 de luni, timp pe care Ucraina nu îl are. (2 martie)
*
Pentru SUA, UE și Ucraina trebuie să se înscrie în dinamica relațiilor pe care ei au intenția să o stabilească cu Moscova. Acum, din declarațiile liderilor europeni, cu excepția premierului Orban, avem un front unit. Depinde cât de mult va putea fi susținută această poziție. De exemplu, ce va face România, dacă SUA ne spun: „menținem trupele și păstrăm același nivel al angajamentului, dar sprijiniți-ne”? (1 martie)
*
Dacă lăsăm emoțiile, putem trage următoarele concluzii pentru securitatea României: articolul 5 din NATO devine un proces de decizie politică, nu mai este automat, putând fi activat numai în cadrul unei coaliții de state dispuse să acorde asistență. Investiția recentă de la Deveselu este una strict operațională și nu are nicio semnificație politică. (1 martie)
*
Soarta Ucrainei este decisă. Întrebarea care se pune este care este dimensiunea ofertei pentru Rusia, pe care o are în vedere partea americană. Înclin să cred că partea americană nu a avut niciodată intenția să semneze vreun acord privind acordarea de concesiuni miniere sau valorificarea în comun a unor infrastructuri critice. Așa cum am spus în fragmentul de mai jos, câștigurile care s-ar fi putut obține de pe urma Ucrainei sunt modeste și necesită timp și resurse. Pe când Boeing poate oricând reveni în Valea Titanului, din districtul federal Ural. Acum ce face România? Asta este întrebarea. În primul rând, trebuie să tragă concluziile juste ale politicii dezechilibrate – chiar uneori fără nuanțe – față de unii parteneri europeni. Și mă refer la Franța. Parteneriatul cu SUA putea merge mână în mână cu consolidarea relației cu Franța. De asemenea, o țară în poziția României trebuia să își mențină anumite canale de comunicare cu Estul. Nu le avem și v-am spus că vom avea de făcut acum alegeri dificile. (28 februarie)
*
Vreau să îmi exprim toată simpatia pentru președintele Zelenski. Va merge la Washington pentru a face figurație. Dar ce poate face? La noi, toată lumea va lăuda debarcarea americanilor în Ucraina, în urma celebrului deal pentru exploatarea pământurilor rare, investiții pe care americanii le vor apăra și bla bla bla. Nimeni însă nu vrea să încerce să fie lucid. De pildă, eu aș intervieva un inginer geolog, l-aș întreba cât durează să deschizi o mină, ce investiții presupune deschiderea unei mine, ce profit aduce și ce diferență există între estimările făcute în perioada sovietică și cele de acum. Doamne, ce profesor am avut la Geopolitica materiilor prime ș, mai ales, o programă care mi-a oferit instrumente pentru a face o analiză! Aș întreba și un economist ce înseamnă acest acord care presupune ca Ucraina să își exploateze aceste resurse și să alimenteze un fond comun cu profiturile obținute și dacă el crede că 500 de miliarde pot fi obținute dacă efectiv storci toată Ucraina ca pe o rufă. Geologul ne va spune că, mai întâi, trebuie începută explorarea care durează ani buni și costă. Explorarea îți va spune dacă se respectă principiul eficienței economice – cantitatea și calitatea minereului. Ce te faci, pentru că ai nevoie de uzina de rafinare, pentru a nu mai vorbi de drumuri și utilaje? Alți bani, dar mai ales alți ani buni… Vreo 10-15 ani? Economistul ne va spune că nu 500, 100 de miliarde profit nu aduc toate minele de pământuri rare din întreaga lume. Și concluzia? Concluzia o pune specialistul în politică externă: trei chestiuni sunt esențiale pentru Ucraina: statutul acesteia (neutralitate sau sistem de alianțe), garanțiile de securitate și unde va fi linia de demarcație cu Rusia. Cu restul chestiunilor chiar nu vreau să îmi tulbur mintea. (28 februarie)
*
Există și un aspect pozitiv al crizei actuale, dacă ne referim strict la România. Observ o dorință reală de a înțelege contextul, dinamica și consecințele deciziilor pe care le-a luat sau le va lua Washingtonul, pe scurt, un anumit efort intelectual debarasat de clișeele tradiționale, un efort care îi îndreaptă pe mulți și spre istorie, pentru a găsi răspunsuri la ceea ce trăim în prezent. Și dacă tot vorbim de întoarcerea către ziua de ieri, vreau să aduc în discuție un moment fast, atunci când ne bucuram să susținem fără nuanțe, ca mândri actori ai Noii Europe, invazia americană în Irak, și ne ofuscam împotriva Vechii Europe, către care azi ne punem speranțele. Momentul din 2003 ne arată, însă, că o mare putere tradiționala precum Franța, chiar susținută de o mare putere regională precum Germania, nu poate plia sau amenda obiectivele unei hiperputeri precum Statele Unite. Britanicii, pragmatici cum îi știm, au înțeles că pot exista numai ca trupe auxiliare ale legiunilor imperiale. (27 februarie)
*
Turcia va găzdui la Istanbul prima reuniune tehnică dintre SUA și Federația Rusă. România are un parteneriat strategic cu Turcia, are o cooperare economică robustă. Turcia are într-adevăr schimburi cu Federația Rusă cu semnificație strategică. Dar Turcia are interesul de a contrabalansa Rusia în regiune. E imperativ să demarăm consultări cu această țară. Ce anume așteptăm? Vom avea în față alegeri dificile. Cred că ultimele amenințări ale președintelui Trump la adresa UE ne arată limpede că rezultatele vizitei lui Macron sunt cel mult modeste. În aceste condiții, Turcia poate tempera anumite obiective rusești în regiunea noastră. Criza politică nu justifică inacțiunea! (26 februarie)
*
Până la ce punct putem face comparații cu unele evenimente din trecut? Oare a insista cu formulări de tipul „Yalta 2″, acordul Hitler-Stalin ne ajută mai mult în înțelegerea dinamicii dintre Washington și Moscova? Personal, consider că prea multă istorie ucide istoria. În tinerețea mea am avut șansa să petrec 13 luni în preajma fostului secretar general ONU, dr. Boutros-Ghali. Era foarte în vârstă, foarte aproape de retragerea completă din viața publică și, prin urmare, mai dispus la discuții. Marea lui experiență se datora poziției de vicepremier pentru politică externă în vremea lui Anouar el-Saddate și negociator principal de partea egipteană la Camp David. Avea obiceiul să spună „petit pays, petit esprit”. Înclin să cred că în unele situații avea dreptate. (26 februarie)
*
Observ reacțiile emoționale față de ultimele postări ale Ambasadei SUA la București. Să fie clar următorul lucru: chiar o administrație condusă de Kamala Harris ar fi intrat în negocieri directe cu Federația Rusă, fără a-i invita pe europeni. Da, ar fi fost mai politicoși, sunt de acord. De asemenea, mă întreb dacă e posibil să facem efortul de a ne imagina că interesele SUA nu pot fi judecate prin prisma intereselor noastre, de cetățeni ai unui stat vulnerabil, cu o memorie traumatizantă a raporturilor cu Rusia și de locuitori ai unui stat cu interese regionale. Fac precizarea că nu mă fac avocatul diavolului, dar încerc să îmi explic. Exemplu: Da, votul dat de SUA la ONU, alături de Rusia, e imoral. Dar SUA se află în negocieri cu Rusia și vrea să ajungă la un rezultat pe care SUA îl consideră vital. Rațional, ce ar fi trebuit să facă? Să voteze un text în care ar fi condamnat Rusia pe motiv că Putin e criminal, dictator etc.? Acest gest nu înseamnă, cum se mai spune, că SUA s-au aliat cu Rusia. E prea simplist. Înțeleg nevoia de a ne descărca, de a ne răcori, dar cred că, dacă vrem să facem o analiză, trebuie plecat de la efortul de a te pune în pielea celuilalt și de a înțelege că celălalt nu privește lumea așa cum o privești tu, că nu are aceeași experiență istorică. Din păcate, dacă simplii cetățeni au dreptul să se răcorească și să rămână într-un confort mental, nu același lucru ar trebui să-l facă decidenții și politicienii. Iar la noi, dacă mă uit la felul în care s-a făcut politica externă în ultimii 20 de ani, a fost impardonabilă adoptarea acestui tip de atitudine. Cât de mult ne 25 februarie bucurăm noi când vedem cum decidentul român dă o replică la tv lui Medvedev, lui Orban… Într-adevăr, domne, e patriot, le-o zice bine, ăsta e omul care să ne reprezinte! (26 februarie)
*
Franța se asociază Estoniei pentru organizarea vizitei la Kiev a unor miniștri ai apărării din UE, secretarul de stat american vizitează Varșovia. Inițiativele occidentale de asigurare a flancului estic se focalizează pe Baltica. Spre Marea Neagră și Europa de SE e liniște. Ba da, se întâmplă totuși ceva. Apare știrea că americanii ar fi dispuși să nu mai folosească hub-ul de la Alexandroupolis. Oricum, în cazul unui acord ruso-american, nu știu ce activitate va mai rămâne în portul grecesc din Tracia. De aici erau duse pe cale terestră echipamentele pentru Ucraina. Nu va mai fi nevoie. Mă întreb dacă se va discuta la Riad și reluarea tranzitului de gaz prin Ucraina. (25 februarie)
*
Orice imperiu va pieri, își va găsi sfârșitul. Tout empire périra – este titlul unei cărți fundamentale pentru înțelegerea relațiilor internaționale, publicată de J-B. Duroselle, în 1981. Titlul este elocvent și, totuși, marele istoric francez lăsa o portiță atunci când aduce în discuție capacitatea de transformare a unei unități politice. Întâlnirea de la Paris ne-a arătat că dezoccidentalizarea înseamnă, de fapt, numai declinul Europei. Din mai multe motive pe care nu are rost să le expun – ar ocupa prea mult loc – UE nu e capabilă să își transforme potențialul în putere. În schimb, SUA au reușit să creeze ceea ce se cheamă „putere structurală” de unde și capacitatea sa de inițiativă pe dosarul ucrainean, capacitatea de a antrena geopolitica mondială. Este alt aspect care a putut fi observat la reuniunea de la Washington dintre Trump și Macron: întâlnirea dintre o realitate dinamică și alta în declin. (25 februarie)
*
Dacă vrem să vedem rezultatele vizitei lui Emmanuel Macron la Washington, trebuie să punem alături de frumoasele imagini ale vizitei, imaginea miniștrilor apărării europeni de la Kiev și, mai ales, votul celor doua rezoluții din Adunarea Generala a ONU. În timp ce Macron a fost primit excepțional de bine la Casa Albă (recomand și montajul video de pe contul X al lui Donald Trump), votul unei rezoluții a Națiunilor Unite de la New York a indicat că pentru noua administrație de la Washington relația cu Rusia este mai importantă decât relația cu Ucraina. Însăși vizita lui Macron la Washington arată că centrul de decizie se află exclusiv în capitala americană, iar europenii nu au altă soluție decât să încerce să convingă. Totuși, chiar și statele europene membre permanente ale Consiliului de Securitate ne arată că Franța și Marea Britanie nu se vor opune frontal SUA, ci vor căuta să se adapteze, să își promoveze complementaritatea cu SUA: rezoluția americană putea fi blocată de cele două, însă nu au făcut-o, preferând să îi aducă amendamente. (25 februarie)
Ștefan POPESCU este doctor în istorie la Sorbona, un foarte cunoscut analist politic și, desigur, absolvent de CARABELLĂ târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
