Nu îmi propun să conving pe nimeni, prin comentariile mele cu privire la ultimele evenimente de politică externă. Sunt un exercițiu personal și atât. Manifestarea unei pasiuni… Deși mi-am încheiat de foarte mult timp studiile, mă consider tot student și am, de fiecare dată, în fata figurile profesorilor mei. Ei stăpâneau cu adevărat știința istoriei relațiilor internaționale. Bunăoară, profesorul meu alături de care mi-am susținut licența, prima lucrare de dizertație și doctoratul, Robert Frank, profesor emerit la Sorbona, era de o modestie rară, deși cărțile sale (câteva, iar nu câteva zeci, cum se mai publică la noi), erau cu adevărat fundamentale. O teză de doctorat, la el, dura 6, 8, chiar 10 ani. Minim 400 de pagini și obligatoriu contribuții la teoria școlii franceze de istorie a relațiilor internaționale contemporane… Întâlnirea cu asemenea maeștri, în sensul antic al termenului, te făcea să te întrebi: „Cine sunt eu? Ce reprezint?” Iată de ce, nu caut și nu sunt în măsură să conving pe nimeni.
O știre care cu adevărat trebuie să ne pună pe gânduri…. Presa din Grecia și Turcia scrie că SUA ar intenționa să închidă baza de la Alexandroupolis – un iritant pentru Turcia, care vedea intenția de a construi o alternativă la Incirlik. Acum două săptămâni, citeam că a fost oprită activitatea terminalului LNG, de lângă Alexandroupolis. Pe aici intra gaz american. Pivotul pentru diseminarea acestuia spre UE era sistemul de transport bulgar, care servea și pentru cel venit din Rusia via Turcia – parte a așa-numitului „coridor sudic”. Era aici o anumită competiție între moleculele de gaz americane și cele rusești, care să rezerve cât mai multă capacitate pe conductele de transport bulgare. Și în ecuație aș mai introduce ceva. M-a frapat lipsa de reacție a domnului Erdogan față de găzduirea negocierilor la Riad și față de faptul că nu se negociază într-un format mai amplu. Baza din Creta rămâne, dar să fie oare o intenție americană de a elimina doi factori iritanți – unul cu Turcia (care poate fi, astfel, stimulată în a susține strategiile SUA și față de Ucraina și față de Orientul Mijlociu) și altul de Rusia (se dă liber pe coridorul sudic)?
*
Văd că se tot rostogolește știrea produsă de un fost spion KGB (sursa pe care, surprinzător, nimeni nu o pune sub semnul întrebării!) despre presupusa recrutare, capacitare a lui Donald Trump. Dacă ar fi găsit ceva în trecutul său chiar atât de compromițător, sunt convins că Partidul Democrat ar fi folosit din plin, în campania de anul trecut. De asemenea, lipirea unor epitete gen „maimuțoi”, „senil” etc. La ce ne ajută în căutarea înțelegerii situației, a discutării opțiunilor pe baza unor scenarii? Dacă vrem să ne păstrăm mintea limpede, să facem un serviciu dezbaterii publice din România și chiar capacității noastre de a nu ne stresa inutil pentru evoluții care depășesc umilele noastre ființe, e bine să folosim o sită nevăzută și să ne debarasăm de lucruri care, oricum, nu vor ajunge la urechile lui Trump și nici nu îl vor împiedica să fie pe mai departe președintele SUA. În plus, reprezentanții noștri ce anume ar trebui să facă atunci când vor avea ocazia unor contacte directe cu cel de-al 47-lea președinte al SUA?
*
Electorat matur și clasă politică matură în Germania… Situația nu e ușoară – recesiune în ultimii doi ani, model economic pus la încercare de tensiunile geopolitice și de rămânerea în urmă pe palierul noilor tehnologii, îngrijorări legate de coeziunea națională – dar altfel le faci față când mizezi pe un cancelar cu experiența de viață a dlui Friedrich Merz. Marginalizat de Angela Merkel, a fost nevoit să se reinventeze în sfera privată. Un om cu un parcurs cu obstacole și cred că așa se explică firea lui temperamentală, total diferită de Merkel și de Scholtz… Nemții au o vastă experiență a coalițiilor. Ultima dată când au avut un singur partid cu majoritate absolută a fost în 1957, iar rezultatele permit o coaliție numai între creștin-democrați și social-democrați. Puse împreună, CDU-CSU și SPD trec de limita de 318 mandate din Bundestag, pentru constituirea unei majorități. O veste bună pentru România, căci Germania e principalul nostru partener comercial, iar industria noastră depinde de industria din Germania. Nu avem nevoie de incertitudine la Berlin. În politica externă și europeană sunt câteva detalii interesante… Personalitatea lui Merz, ieșită din tiparele germane, inclusiv în privința limbajului (e direct, a știut să îl și jignească pe rigidul Scholtz, nu a făcut economie de critici la adresa dnei Merkel), îi oferă o șansă de a normaliza dialogul cu Trump. Și Merz e preocupat de imigrație, de imigrație selectivă, de chestiuni civilizaționale. E și un pragmatic, vrea o Germanie lider în UE. Victoria sa o întărește pe Ursula von der Leyen, ca președinte a CE. Va trebui să o joace fin – Franța nu va accepta rolul de remorcă, sunt curios ce chimie va avea cu ambițiosul Macron. Are însă o idee interesantă pentru francezi, Merz a declarat că trebuie studiată extinderea umbrelelor nucleare, franceză și britanică, la Germania. Aici depinde de evoluția relației cu SUA. Merz e și pentru. susținerea Ucrainei, dar nu s-a sfiit, în campanie, să critice „turismul social ucrainean”.
*
Președintele polonez Andrej Duda a făcut anticameră vreme de 2 ore, înainte de a fi primit numai 10 minute de Donald Trump. Asta în condițiile în care domnul Duda este pe aceeași linie ideologică. Dar geopolitica a fost întotdeauna mai importantă decât afinitățile ideologice. În timpul celor 10 minute, cuvintele președintelui Trump au fost foarte călduroase. Totuși, cred că faptele sunt mai importante, iar americanii au vrut să semnifice că Polonia, rămânând in sfera americană, nu mai reprezintă o prioritate. După cum nici Ucraina – de interes strategic absolut pentru Varșovia… Construcția unei supraputeri militare convenționale la Baltica rămâne importantă pentru Polonia însăși și statutul ei în echilibrele de putere intraeuropene, dar nu și pentru Statele Unite care se pregătesc să intre într-un alt tip de relație cu Federația Rusă.
*
Frustrările sunt mari și justificate față de semnalele date de noua administrație de la Washington. Dar ce avem de făcut? Realist vorbind, în primul rând să ne păstrăm sângele rece și să ne debarasăm de orice idee că am putea substitui SUA cu altă putere sau alte alianțe. Să fie clar: nu avem cu cine, cu ce să înlocuim parteneriatul cu SUA, nici UE și cu atât mai puțin Romania. Al doilea element de care trebuie să ne debarasăm este genul de știri care afirmă că Trump și Musk sunt recrutați de serviciile rusești. Cum le putem analiza fără acces la arhive? Trebuie să observăm sursa – un fost ofițer KGB – și efectele unei asemenea știri – îndepărtarea și mai mare de SUA, rezerve și mai mari în a trata cu noua administrație. Te și întrebi dacă nu sunt tocmai medii rusești în spatele răspândirii unor asemenea știri. Plecând de ai, trebuie să căutăm să ne înscriem în marile lor obiective strategice, să le arătăm valoarea noastră de întrebuințare. E o lecție pe care Titulescu a înțeles-o, la vremea lui: România nu are altă șansă la frontierele cu Rusia decât identitatea cu interesele marilor săi aliați (spunea: înscrierea intereselor românești în cadrul marilor interese europene). La felul în care arată UE acum – o colecție de state, fiecare cu propria politică externă și de apărare, nici la nivel european nu există altă opțiune. Va trebui, prin urmare, să ne poziționăm în UE, ca factor moderator al eventualelor tentații de ripostă, al unor inițiative neconcertate cu SUA, să căutăm să promovăm o comunicare a instituțiilor UE care să nu fie exploatată pe Fox News. Și trebuie activate toate contactele din Partidul Republican și, eventual, din anturajul lui Trump. Iar odată ce vom fi în fața unui text definitiv la Riad, vom vedea cum ne vom adapta la momentul respectiv.
*
Președintele Emmanuel Macron pleacă astăzi la Washington în speranța de a-l determina pe Donald Trump să ia în considerare și interesele Ucrainei și ale UE în negocierile cu Rusia. O misiune dificilă… Fotografia va fi cu siguranță reușită, cuvintele vor fi frumoase, poate chiar și o promisiune solemnă din partea lui Donald Trump, care riscă să fie uitată a doua zi. Macron îl cunoaște bine pe Trump. A fost primul sef de stat primit în vizită de stat, în timpul primului său mandat și viceversa. După realegerea sa, pe 5 noiembrie, președintele ales Donald Trump a acceptat să fie oaspetele de onoare al ceremoniei de redeschidere a catedralei Notre-Dame, semnificând o dorință de dialog, dar și recunoașterea că Franța rămâne o țară importantă. Urmărind de fiecare data atent întâlnirile Trump-Macron, am observat și o oarecare atitudine paternalistă din partea celui dintâi, confortată de Macron. Acesta din urma a avut și inteligența să nu îi răspundă atunci când Trump l-a criticat, în termeni lipsiți de curtoazie. Dar interesele rămân interese. Chiar relațiile președinților francezi cu Obama nu au fost ușoare. François Hollande, unul din puținii președinți francezi fără emfază, notează atitudinea superioară a lui Obama, falsa deschidere pe care o afișa în public și opoziția naturală față de argumentele venite din partea reprezentantului unei puteri mai mici. Revenind la vizita lui Macron, acesta va trebui să îl convingă pe Trump că interesele europene și ucrainene vin în sprijinul intereselor SUA. Iar aici Macron va căuta să îl convingă să participe la formula de garanție a păcii în Ucraina. Intenția exprimată public de SUA, de a nu lua parte, este exploatată de ruși pentru a respinge orice prezență pur europeană. Fără garanții credibile nu va fi nicio reconstrucție serioasă a Ucrainei. Alt obiectiv pe care Macron vrea sa îl „atace” este dorința SUA de a încheia rapid negocierile de la Riad. În funcție de rezultatele de la Washington și poziția Frantei va evolua și se va adapta.
*
Bloomberg ne informează că Franța și Estonia vor organiza o reuniune europeană pe tema Ucrainei. E foarte bine, dar acest lucru îmi arată că pentru Paris principala vulnerabilitate se află în Baltica și, deci, vrea să rămână în zona de confort strategic. Or, războiul din Ucraina pune în evidență interesul Rusiei pentru securizarea și consolidarea prezenței sale în regiunea care constituie principala fereastră de proiecție a puterii ruse – Marea Neagră. Cu excepția interesului pentru minoritățile ruse, Moscova a digerat ieșirea din imperiu a celor 3 state baltice care nu se află pe axa de expansiune a intereselor rusești. Este o zonă sigură a UE, care nu va face obiectul vreunei negocieri cu Rusia. Interesul rus în Baltica se oprește la reparațiile conductei Nord Stream 1, autorizate recent de autoritatea de reglementare daneză. Știu, mi se vor da ca exemple sabotarea unor cabluri submarine în Batica, însă acestea sunt demonstrații ale capacității Rusiei de a crea probleme chiar și într-un „lac al NATO”. Să ne aducem aminte și de reacția negativă a cancelarului Olaf Scholtz la propunerea făcută de premierul Marcel Ciolacu, pentru ca Germania să trimită un contingent militar și în România. Da, cele trei țări baltice sunt mici, dar izolarea lor este relativă. Au frontieră directă cu Rusia, dar se învecinează direct cu Polonia și Finlanda. Repet și faptul că Baltica, alături de Scandinavia, reprezintă un adevărat contrafort pentru regiunea arctică – de interes prioritar pentru SUA. Iar Rusia este conștientă că orice încercare de expansiune aici se va lovi de Polonia, Finlanda, Suedia, Germania și Marea Britanie, de state puternice. În Europa de SE cine să contracareze influența rusă? Moldova, România, Bulgaria și Serbia? Grecia nu e interesată, pentru că este suprasecurizată de SUA, Marea Britanie și Franța și este prea ocupată cu Turcia. Ungaria și Austria se profilează ca spații de cooperare între Occident și Rusia. Numai Turcia ar putea face câte ceva, fiind interesată de echilibrarea prezenței ruse la Marea Neagră.
*
Partea I. Realpolitik. Așa se poate rezuma, într-un cuvânt, noua politică externă a SUA. Aceasta înseamnă că pleacă de la evaluarea raporturilor de putere și caută eficiența în promovarea intereselor naționale, fără considerații de ordin etic. Termenul a fost folosit de cancelarul Otto von Bismarck, în a doua parte a sec. al XIX-lea, pentru a defini strategia sa de stabilizare a sistemului internațional în beneficiul Prusiei. Ceea ce negociază acum americanii la Riad și nu numai acolo, în viziunea lor, înseamnă stabilizarea relației cu Rusia. Or, stabilizarea relației între două mari puteri poate avea consecințe dramatice pentru țările aflate pe linia de contact. Dar să nu divagăm, căci nu despre asta vreau să vorbesc. Deci, realpolitikul marilor puteri poate fi dramatic pentru statele mici. Dar mai dramatic este „ireal-politikul” – ceea ce s-a practicat la noi în ultimii ani, începând cu ideile vehiculate în spațiul public și comentariile de politică externă. O anumită formă de cenzură și autocenzură care a omorât orice creativitate și luciditate în materie de politică externă… Iată de ce acum suntem buimaci, suntem uimiți, ne e frică să nu rămânem singuri. Dezbaterea publică de la noi, în vremurile bune, a exclus scenariile, căci riscul era să ți se lipească etichete. Dar îi asigur pe cei care au fost „gardieni ai conștiințelor” că nu e totul. Cupa va fi mult mai amară. In 1934, când partenerii noștri strategici de la acea vreme, Franța și Marea Britanie, au avut interesul integrării URSS în Societatea Națiunilor, și noi am fost obligați să ne schimbăm atitudinea. Credeți că acum va fi altfel?
*
Să facem un exercițiu de imaginație. Ce văd americanii când se uită la harta actuală a Europei? Observă războiul din Ucraina și, lărgind cadrul pentru a vedea cum se raportează acesta la echilibrele globale, mai văd că una dintre consecințele nedorite ale acestui război a fost apropierea Rusiei de China. Plecând de aici, mai observă ceva. Că principala valoare strategică a Europei este partea septentrională, învecinată cu Arctica. Aici intră și Marea Baltică. Și de la acest punct zăresc un spărgător de gheață chinez în portul rusesc Murmansk și constată că Republica Populară Chineză s-a declarat națiune vecină Arcticii. Iar eu, ca român, uitându-mă la această hartă imaginară americană, observ că zona balto-scandinavă va rămâne pe mai departe de interes strategic pentru SUA.
*
Am ascultat declarația președintelui interimar al României după întâlnirea cu Emmanuel Macron și participarea la cea de-a doua reuniune de la Palatul Élysée pe tema negocierilor americano-ruse privind Ucraina. Decenta… Aș elimina expresia „pace justă și echitabilă”. Nu poate fi vorba de așa ceva. Înțeleg bine nevoia de prudență, însă cred că avem nevoie (și pentru ca mesajele sale să rețină atenția publicului din România, dar și să capteze interesul real al interlocutorilor externi) să ne debarasăm de formulele lipsite de conținut. Pace durabilă da, garanții credibile da – fără acestea nu poate începe niciun proces de reconstrucție. Ar fi fost poate util să propunem lărgirea consultărilor la Turcia și să ne oferim să găzduim o reuniune UE-Turcia, la organizarea căreia să asociem Franța. Nu trebuie mare expertiză pentru a înțelege că UE are aici un interes comun cu Ankara, de a găsi o formulă de compensare a neincluderii Ucrainei în NATO. Am fi și venit în întâmpinarea unui interes francez de a relansa dialogul cu Turcia. De asemenea, o poziție comună UE-Turcia ar avea șanse mai mari să fie auzita de Moscova și chiar și de Washington. Nu trebuie să ne fie frică să ieșim puțin din rând. Cred că în anumite instituții e nevoie de o relectură a unui manual de relații internaționale pentru a înțelege că am intrat într-o realitate foarte competitivă, iar în aceasta se înscriu chiar și inițiativele președintelui Emmanuel Macron.
*
Declarația lui Marco Rubio după întâlnirea cu omologii din G7 este o dovadă în plus a aplicării strategiei lui Kissinger, de această dată în sens invers. Nu se mai pune problema confruntării cu Moscova ci cu Beijingul. Iată de ce comunicarea publică a președintelui interimar al României ar trebui să fie debarasată de unele formule folosite în perioada 2022-2024. Nu ne mai ajută. Prioritatea noastră trebuie să fie salvarea Republicii Moldova, astfel încât să nu devină și aceasta un teren de testare a capacității de cooperare dintre Washington și Moscova.
*
Purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat, Tammy Bruce, a declarat că delegațiile americană și rusă au convenit să „se ocupe (să remedieze) de factorii iritanți din relațiile bilaterale”. Ucraina e oare unul dintre factorii iritanți? Vă rog să rețineți următorul lucru: pentru România, parteneriatul cu SUA e fundamental și, prin urmare, ne vom adapta strategia de politică externă, după care ne-o vom alinia. Și așa se va întâmpla și la case mai mari care azi vorbesc de pregătirea unei riposte europene. Ce este însă interesant: siguranța SUA că Ucraina va accepta negocierea lor cu rușii. Și ne întoarcem la definiția lui Raymond Aron despre ce înseamnă o mare putere: „capacitatea unei unități politice de a-și impune voința altor unități politice”.
*
Ce anume declara Marco Rubio, secretarul de stat al SUA, după numai 4 ore de discuții cu delegația condusă de Serghei Lavrov? „Să ne asigurăm că avem misiuni diplomatice care să poată funcţiona normal; să discutăm cu partenerii ucraineni şi europeni; să luăm în considerare oportunităţile geopolitice şi economice care vor apărea după soluţionarea acestui conflict; preşedintele Trump îşi doreşte să aibă loc cât mai repede o întâlnire cu președintele Putin”. Dacă pe termen lung vrei să detașezi Rusia de China, cum poți obține acest lucru? Punând capăt războiului din Ucraina și fiind „generos” pe acest dosar, căutând, cum spune Marco Rubio, să valorifici împreună oportunitățile geopolitice și economice care se deschid în perioada post-conflict.
Ștefan POPESCU este doctor în istorie la Sorbona, un foarte cunoscut analist politic și, desigur, absolvent de CARABELLĂ târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
