Un cetățean fără gândire critică nu e un cetățean, e un corp inert, iar analistul şi comentatorul de politică externă care nu îndrăznește să pună în discuție diversele narațiuni nu analizează nimic: e inutil pentru a explica realitatea.
28 februarie… Criticile formulate la adresa președintelui Nicușor Dan pentru neparticiparea la reuniunea de la Kiev dedicată marcării a patru ani de la declanșarea invaziei ruse indică existența unei presiuni sistemice asupra statului român. Presiunile asupra României nu se manifestă însă exclusiv pe filiera pro-ucraineană. Există și curenți, bine disimulați, provenind şi mai de la Est, care încurajează ideea decuplării de Washington și a orientării către formule de autonomie strategică europeană centrate pe un ipotetic nucleu italo-german. Pentru a nu mai aduce în discuție clasica metodă folosită de Moscova, moştenită din vremea URSS – tensionarea relațiilor României cu vecinii.
*
1 martie… Un urmăritor îmi solicită să schițez câteva observații și asupra mișcărilor rusești în spațiul românesc, de vreme ce am evocat deja apetitul Kievului pentru adâncime strategică pe direcția României. Unii dintre cei care, înainte de 1989, pozau în adversari ai regimului erau, în realitate, oamenii Moscovei. Unii dintre ei s-au implicat în ridicarea unor redute ale democrației – redute care s-au aflat în opoziție deschisă cu regimul Iliescu. Era nevoie şi de o prezență în ceea ce va fi la un moment dat alternativa… Da, oameni precum Vasile Ionel și alții au fost plasați în poziții-cheie. Dar e greu de crezut că la Moscova nu se înțelegea limpede că, biologic, o generație se stinge și că, inevitabil, va veni vremea unei reconfigurări. Lucrul pe termen lung a fost mereu specialitatea serviciilor ruseşti. Ce vreau să spun? Că, asemenea unei scene a crimei în care indiciile prea evidente – cele care conduc aproape demonstrativ spre o concluzie „clară” – devin ele însele suspecte, și în cazul instrumentelor rusești mecanismul este mai subtil. Rareori sunt expuse brutal. De regulă sunt bine disimulate, îmbrăcate în retorică pro-occidentală, dar atingând constant câteva teme clasice, recognoscibile pentru cine are memoria exercițiului sovietic.
*
2 martie… Da, China îşi afirmă avansul tehnologic în fața cancelarului Merz. Un spectacol cu evident mesaj politic… În ultimele luni au fost la Beijing preşedintele Macron, regele Spaniei, premierul britanic Starmer, premierul Canadei. Noi însă ignorăm China. Ne permitem să gândim în cadre ideologice strâmte. Dar nu poți pretinde viziune de la mediocri.
*
2 martie… Citind în diagonală ecourile autohtone ale operațiunilor militare contra Iranului (cu câteva excepții notabile), nu pot să nu constat – cu ușurare – că o scurtă retragere din zgomotul comentariilor mi-a făcut foarte bine. Aplaudacilor de serviciu le spun că ignoră o realitate: un război împotriva Iranului nu este o veste bună pentru Ucraina. În geopolitică fiecare focar nou de instabilitate redistribuie avantaje. Iar un beneficiar colateral este Rusia. Importanța sa pe piața mondială a hidrocarburilor iese consolidată. Cu cât barilul urcă şi cu cât aprovizionarea din Orientul Mijlociu este mai perturbată, cu atât spațiul de manevră al Kremlinului se lărgește. Pentru Europa, tabloul este și mai nefericit. Creșterea prețului petrolului lovește direct în competitivitatea economică a continentului, deja fragilizată structural. În paralel, deturnarea fluxurilor maritime pe ruta Capului Bunei Speranțe și majorarea primelor de asigurare maritimă adaugă costuri suplimentare unei economii europene care cu greu îşi permite luxul scumpirilor strategice. Mai există și o dimensiune simbolică. Privilegiind opțiunea militară – și ignorând rezervele exprimate chiar în interiorul establishmentului militar american (generalul Dan Cane, şeful statului major) – administrația Trump a oferit Republicii Islamice ocazia unei demonstrații tehnologice cu impact psihologic global. Fiecare fisură în imaginea de invulnerabilitate occidentală este atent contabilizată la Beijing şi la Moscova. Nu mai vorbesc de accelerarea convergenței între țările din Sudul Global.
*
2 martie… Eliminarea lui Khamenei nu e suficientă pentru a scoate din logica războiului realitatea crudă a uzurii: cine își epuizează primul resursele critice? Stocurile americano-israeliene de interceptori sau capacitatea Iranului de a menține ritmul lansărilor de rachete? Războaiele de uzură sunt câştigate nu de cel care lovește mai spectaculos, ci de cel care rezistă mai mult.
*
3 martie… Felul în care sunt prezentate (mai bine spus puse în scenă) marile crize ale lumii în spațiul românesc, ar merita discutat în detaliu. De prea multe ori, analiza alunecă în galerie, iar comentariul devine tribună. Avem fiecare opțiuni, simpatii, reflexe culturale. Nu e firesc însă să ne lăsăm conduși de ele ca de niște tobe de stadion. Simpatiile pot fi apărate cu demnitate. Vrem să înțelegem lumea sau să ne confirmăm prejudecățile? Şi eu consider că România are un interes mai mare în relația cu Israelul şi Statele Unite. În acelaşi timp nu mă pot aşeza în tribună şi aplauda fără discernământ. Chiar dacă, poate, nu îmi fac un serviciu.
*
3 martie… Războiul împotriva Iranului are toate șansele de a deveni un dezastru pentru SUA. Asta se întâmplă când factorul politic ignoră opiniile militarilor, adică ale specialiştilor. Astăzi, Ministerul Apărării din Kuweit a declarat că mai multe avioane de vânătoare „au căzut” deasupra teritoriului său, aproape sugerând că au fost victime ale soarelui puternic. Cu doar câteva zile rămase până la epuizarea munițiilor defensive și fără progrese majore, eroziunea politică se va manifesta la Washington și Tel Aviv şi va deveni un factor strategic în sine. Astăzi, americanii și-au retras complet toate echipamentele și personalul din Emiratele Arabe Unite, semnalând o repoziționare majoră ca să nu spun retragere, pe fondul presiunii în creștere.
*
3 martie… Washington Post: Generalul Dan Caine, șeful Statului Major Interarme al SUA, a avertizat Casa Albă asupra riscurilor unei eventuale operațiuni militare împotriva Iranului. Puncte cheie ridicate de Caine: o campanie împotriva Iranului ar fi complexă și periculoasă; Statele Unite ar putea suferi pierderi semnificative; stocuri limitate de interceptori; sisteme esențiale (Patriot, THAAD, interceptori navali) ar necesita ani pentru a fi refăcute.
*
3 martie… Pete Hegseth, secretarul de război al SUA, declarații de presă date la Pentagon: operațiunea nu urmărește reconstrucția democratică a Iranului; oficial, nu este vorba despre schimbarea regimului.
*
4 martie… Bloomberg: Emiratele Arabe Unite ar urma să își epuizeze stocul de rachete interceptoare în decurs de o săptămână la ritmul actual de utilizare, iar Qatarul în patru zile; ambele solicită urgent sprijin militar suplimentar din partea Statelor Unite.
*
4 martie… Statele Unite prinse în capcana iraniană… De la bun început se cuvine o precizare – mai ales într-o Românie în care comunicarea în materie de politică externă (articole, analize) este dominată de canale oficioase şi de purtători de mesaje. Relația României cu Israelul și cu Statele Unite rămâne axa principală a orientării noastre strategice. Dar solidaritatea nu trebuie confundată cu suspendarea judecății, a lucidităţii. Alinierea nu presupune renunţarea la demnitate, nici acceptarea unor contorsiuni logice sau a dublului standard. Mai ales nu ne dispensează de efortul de a înțelege situația în toată complexitatea ei. Din fericire pentru partea instituţională de la noi, decizia europeană de a condamna atacurile iraniene asupra unor ţări din regiune ne-a oferit, convenabil, o ieșire dintr-o dilemă inconfortabilă: aceea de a ne poziționa între Washington și Bruxelles. Comunicatul privind participarea la Consiliul Afacerilor Externe este revelator: Iranul este o dictatură, un regim care a furnizat drone Rusiei pentru agresiunea împotriva Ucrainei. Punct. Aproape surprinzător că nu s-a mers până la a sugera – cum o fac deja destui comentatori entuziaști – că operațiunile israelo-americane ar urmări democratizarea Iranului… Trebuie totuși remarcat că Donald Trump nu poate fi acuzat de ipocrizie: discursul său a rămas constant ancorat în registrul intereselor americane. Acum să trecem la analiza celor două zile şi jumătate de război la momentul în care scriu aceste rânduri. Primul lucru care îmi vine în minte este formula lui Talleyrand: „este mai mult decât o crimă, este o greșeală”. O eroare serioasă a președintelui Trump, care a ignorat rezervele militarilor, în frunte cu șeful Statului Major, generalul Dan Caine. Sprijinind intervenția israeliană, Washingtonul a oferit Teheranului ocazia unei demonstrații tehnologice. Iranul a putut expune vulnerabilități reale ale dispozitivului americano-israelian – de la nivelul stocurilor până la performanța interceptării. Acesta este de fapt primul război în care Statele Unite au în faţă o putere tehnologică şi militară semnificativă. Mai mult, eliminarea ayatollahului Ali Khamenei și a unor comandanți de rang înalt nu a produs efectul scontat: nici continuitatea politico-militară a Republicii Islamice, nici capacitatea sa de reacție nu par serios afectate. Oricine își amintește garda nemuritorilor de la Persepolis înțelege logica de reziliență instituțională pe care Iranul continuă să o demonstreze. Acesta a fost primul eşec major al Statelor Unite şi Israelului. Nu întâmplător preşedintele Trump şi vicepreşedintele Vance au vorbit despre un război scurt, considerând că eliminarea leadershipului religios şi militar iranian va paraliza aparatul de stat şi cel militar. Nu a fost aşa. În orizontul imediat, coaliția americano-israeliană riscă să se confrunte cu niveluri critice ale stocurilor de muniții (în războiul din iunie anul trecut, penuria de muniţii a Israelului s-a făcut simţită după zece zile, fără să aibă în faţă intensitatea răspunsului iranian de acum). De aici, probabil, apelul la contribuția europeană. Ironia nu trebuie ratată: administrația Trump pare să redescopere utilitatea aliaților europeni. Problema este că și arsenalele europene sunt limitate, iar implicarea lor va avea costuri de oportunitate evidente. Fiecare interceptor trimis spre Orientul Mijlociu limitează disponibilităţile pentru Ucraina. Dincolo de dimensiunea strict militară, consecințele indirecte sunt potențial mai grave. Creșterea prețului petrolului şi a gazului, presiunile inflaționiste, perturbarea fluxurilor de hidrocarburi din Golf și derutarea transportului maritim pe la Capul Bunei Speranțe – toate acestea compun tabloul clasic al unei frânări economice globale, poate chiar stagnare. Costuri mai mari, timpi mai lungi, prime de asigurare în creștere. Paradoxal, principalul beneficiar colateral riscă să fie Rusia, consolidată în rolul său de furnizor energetic sistemic și avantajată la fiecare dolar adăugat barilului. În plan simbolic, efectul ar putea fi și mai profund: o creștere a prestigiului Iranului în lumea islamică și în Sudul Global, accelerând tendințele – deja vizibile – de dezoccidentalizare a sistemului internațional. În fine, există și frontul politic intern american. După trei campanii (2016, 2020 şi 2024) construite şi împotriva reflexelor neoconservatoare ale administraţiei George W. Bush și după promisiuni explicite că nu va declanșa un război cu Iranul, Donald Trump se expune acum criticilor venite chiar din nucleul curentului MAGA. Cu posibile consecințe asupra alegerilor de la jumătatea mandatului. În loc să se concentreze pe refacerea ţesutului industrial şi competiţia cu China, Statele Unite îşi risipeşte resursele (între două şi patru miliarde de dolari pe zi) într-un război care nu le va ajuta nici în lărgirea şi consolidarea arhitecturii regionale pe baza acordurilor Abraham. Pe scurt: o operațiune ce riscă să genereze costuri strategice disproporționate – exact genul de ecuație pe care istoria o taxează, de regulă, fără milă. Ce va urma? Logica crudă a războiului de uzură ne va spune. Cine îşi va epuiza primul resursele critice? Stocurile americano-israeliene de interceptori sau capacitatea Iranului de a menţine ritmul lansărilor de rachete? Războaiele de uzură sunt câştigate nu de cel care loveşte mai spectaculos, ci de cel care rezistă mai mult. (gândul.ro)
*
5 martie… Citesc tot felul de baliverne privind proiectul francez de descurajare nucleară extinsă. Cred că sunt destul de în temă, făcându-mi – acum prea mulți ani – stagiul de validare al studiilor masterale în geopolitică la Centrul interarme de Concepte, Doctrine şi Experiențe de pe lângă Statul major interarme de la Paris, tocmai pe forța de lovire strategică/la force de frappe. Faptul că preşedintele francez Emmanuel Macron a afirmat că butonul rămâne sub control total francez, nu este diferit de umbrela nucleară americană. Oare americanii împart cu cineva controlul? Oare țările care găzduiesc arme nucleare tactice sunt asociate deciziei de folosire a acestora? Pentru a nu mai vorbi de cele în situația noastră. E cale foarte lungă până la materializarea unui asemenea proiect. Germania a acceptat numai ca principiu fără a fi de acord cu toate elementele avute în vedere de francezi. Parisul leagă oferirea umbrelei nucleare de folosirea aeronavelor franceze iar pe termen mai lung a unor aeronave europene de generația a 6-a, ceea ce Berlinul refuză. Pentru Paris este de neimaginat folosirea de F35. Chestiunea umbrelei nucleare este o chestiune în primul rând politică. România – şi am ascultat explicațiile suprarealiste ale ministrului Radu Miruță (nu înțelege nimic) – a pierdut o oportunitate într-un context de evoluție a proiectului european către o formulă cu mai multe viteze. România mai evaluează (adică chestiunea se discută de peste un an, de la revenirea la Casa Albă a lui Donald Trump şi noi nu avem o evaluare. Dar, aşa este, decidenții noştri au nevoie de calificare la locul de muncă.), Polonia a sesizat oportunitatea. Nici cu americanii (de unde şi frustrarea exprimată în scrisoarea foştilor ambasadori ai SUA), nici cu francezii pentru că mai evaluăm. Un leadership slab cum România nu a mai avut în ultimii 36 de ani…
Ștefan POPESCU este doctor în istorie la Sorbona, un foarte cunoscut analist politic și, desigur, absolvent de CARABELLĂ târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
