21 februarie… Devine din ce în ce mai dificil să menții o poziție de neutralitate, întemeiată pe argument și fără opțiuni personale. Există încă jurnaliști dispuși să-și asume acest exercițiu de echilibru – dar spațiul de manevră se contractă vizibil. Ecosistemul care gestionează segmentele de opinie publică este mult mai complex decât pare la prima vedere și ar merita o analiză separată. În interiorul lui activează numeroase persoane de bună-credință care ajung totuși antrenate în logica taberelor. Nu din rea-voință, ci fie pentru că nu pot sau nu doresc să depășească filtrul opțiunilor personale, fie pentru că au convingerea că neutralitatea avantajează implicit adversarul politic. O parte dintre urmăritorii cu reflexe suveraniste îmi reproșează o insuficientă virulență față de ceea ce ei numesc tabăra progresistă, motiv pentru care sunt gratulat cu etichete precum „omul lui Macron”. În oglindă, dinspre cealaltă parte a spectrului vin acuzații simetrice: că aș servi interesele Rusiei. Când argumentele nu pot fi contrazise, dar nici acceptate, cel mai des „cine-i țiganul asta” (ce să fac dacă pe linie maternă sunt de origine din sudul Olteniei, acolo oamenii fiind mai mediteraneeni).
*
21 februarie… Consiliul pentru Pace se anunță drept o platformă cu ambiții mai largi, însă este revelator faptul că președintele american nu a menționat nici măcar o dată Ucraina. În schimb, Donald Trump a elogiat stilul de negociere al emisarului său, Steve Witkoff, subliniind că „talentul” acestuia a făcut posibilă o primă întâlnire de patru ore la Kremlin cu liderul rus. România continuă să aibă o valoare de întrebuințare pentru Washington- însă nu în cheie anti-rusă. Interesul american pare să se deplaseze către proiecția strategică spre Orientul Apropiat și Mijlociu, cu Marea Neagră ca platformă logistică. În această lectură, invitația adresată lui Nicușor Dan trebuie interpretată mai degrabă ca un semnal de aliniere la noua viziune regională americană. Fotografia scurtei discuții purtate pe coridor de preşedintele României cu secretarul de stat Marco Rubio ne scoate un detaliu interesant: domnul Dan îl are în stânga pe Paolo Zampolli, având în organigrama Departamentului de Stat poziția de trimis special pentru parteneriate globale, dar păstrându-şi calitatea sa de «professional networker», de «om care conectează», ne scoate la iveală un element al ecuației care a stat la baza «succesului diplomatic al României».Vizita lui Nicușor Dan la prima reuniune a Consiliului Păcii de la Washington trebuie privită și prin prisma competiției interne din România. E nevoie de puțin timp pentru ca zgomotul de fond și instrumentările politice din jurul episodului să se disipeze.
*
22 februarie… Ce ți-e şi cu forțele profunde ale istoriei pe care le-a teoretizat marele istoric francez Pierre Renouvin! Mă gândeam apropo de pachetul de 30 de miliarde de dolari – oferta de cooperare economică a României pentru SUA – evocată în postarea domnului Paolo Zampolli, emisar şi om de conexiuni al Casei Albe. La sfârșitul secolului al XVII-lea, Brâncoveanu a lăsat Curții de la Viena să înțeleagă că ar putea redirecționa tributul, acorda privilegii comerciale negustorilor habsburgici, acces la resursele țării (cereale, vite, sare) şi sprijin logistic armatei imperiale dacă ar primi, în schimb, o umbrelă de protecție. Între privilegiile şi galbenii lui Brâncoveanu şi afacerile de miliarde ale României moderne există o „rudenie de logică”: convertirea resurselor interne în capital geopolitic.
*
23 februarie… În aprilie 2027, Franța pare să înainteze spre o dublă victorie a Reuniunii Naționale: la Élysée și în Adunarea Națională. În acest orizont tot mai puțin ipotetic, tabăra centristă, arhitectura macronistă construită în jurul „La République En Marche!” (14% în sondaje), nu mai mimează ofensiva. Se repliază şi pregătește opoziția. Pentru a preveni o captură integrală a aparatului instituțional de către „Rassemblement National” după aprilie 2027, Emmanuel Macron recurge la o tehnică veche: numirile în punctele de comandă ale statului profund: Cour des comptes, Conseil constitutionnel, Autorité des marchés financiers, Banque de France, Conseil d’État. Miza este amortizarea șocului politic: pierzi controlul politic dar încerci păstrarea controlului arhitecturii instituţionale. Rămâne de văzut dacă această măsură va funcționa ca dig sau doar ca întârziere procedurală în fața unei alternanțe istorice.
*
24 februarie… Simt nevoia să revin asupra însemnărilor de mai sus, pentru a preciza mai limpede deznodământul pe care îl anticipez pentru Franța, în aprilie 2027. Franța este astăzi traversată de trei clivaje identitare majore – o fragmentare poate chiar mai gravă decât cea din Statele Unite. Din tensiunea acestor trei Franțe se naște confuzia strategică pe care o vedem în politica externă a unei puteri care, altminteri, dispune de atuuri. Prima este Franța albă neo-gaullistă: laică, atașată statului și reflexului de proiecție externă mondială; a doua este Franța islamo-stângistă, predominant musulmană, care mizează pe două pariuri: metisajul ca destin și replierea într-un cadru strict hexagonal, fără nicio proiecție de putere pe care o consideră reminiscență a colonialismului; a treia este Franța naționalistă catolică, cu accente de tip MAGA. Pe fondul erodării accelerate a dreptei și a stângii instituționale, preconizez următorul scenariu: un tur doi între Rassemblement National și La France insoumise (LFI). Cu nuanțe, căci de n-ar fi nu ar fi Franța: Bardella la Elysée înseamnă o Franță apropiată de SUA, Marine Le Pen – o Franță multialiniată… Către cine se va orienta cordonul sanitar republican? Evident către împiedicarea LFI…
*
26 februarie… La intrarea în cel de-al cincilea an al războiului de pe teritoriul Ucrainei, se impun câteva reflecții care să nu fie emoționale și nici în registrul retoricii mobilizatoare. Chiar dacă acest lucru prezintă un risc de a mi se mai lipi câteva etichete. De la bun început țin să declar că statul român trebuie să continue să sprijine Ucraina, în măsura posibilităților dar fără a accentua vulnerabilitatea noastră strategică. Luciditatea nu contrazice solidaritatea, eu zic că o disciplinează. Foarte mulți, în spațiul nostru public, au transformat Ucraina într-un instrument de legitimare. Vizitele la Kiev au devenit trofee simbolice, mesajele postate pe rețele capătă funcția de certificate morale, inclusiv comerțul cu expertiză. Altfel spus, îmi este tot mai greu să disting între politica externă și economia de imagine. Ucraina mă neliniștește. De ce? Pentru că o parte a elitelor noastre cu poziții cheie – fie în aparatul de stat, fie în ecosistemul care administrează opinia publică – par să fi internalizat conflictul până la punctul în care interesul național se estompează (ar merge foarte bine şi formularea „o parte a elitelor noastre au fost capacitate”). Prietenii noştri ucraineni au sesizat acest lucru şi nu au ezitat să lase în off side statul român pe tema, de exemplu, a manierei de a comunica despre dronele care au pătruns în spațiul nostru aerian. Ca o paranteză, un stat vulnerabil caută să îşi completeze profunzimea strategică pe teritoriul statelor vecine. Cazul strategiei ISI pakistanez în Afganistan e caz şcoală. Unii – naivi, ca să nu spun săraci cu duhul – pleacă de premisa că interesele statului român și cele ale statului ucrainean sunt perfect suprapuse. Aş putea adăuga şi alte elemente de îngrijorare dar, pentru moment, e suficient.
Ștefan POPESCU este doctor în istorie la Sorbona, un foarte cunoscut analist politic și, desigur, absolvent de CARABELLĂ târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
