FRAGMENTARIUM – Ștefan POPESCU – Lumea, pe scurt…

14 februarie… Consiliul European informal din 12 februarie  ne-a arătat că suntem pe cale să pierdem un alt moment istoric. La scurta întâlnire cu jurnaliștii români, înainte de intrarea în Castelul Alden Biessen, locul în care șefii de stat și de guvern au fost invitați de carismaticul premier belgian Bart De Wever, președintele Nicușor Dan a declarat că nu este cazul să ne facem probleme cu privire la Europa celor două viteze, care ar însemna, potrivit acestuia, reuniuni de țări „care au anumite idei” și „se coordonează pentru a pune o idee pe masă Consiliului”. O declarație îngrijorătoare, căci ne arată cât de departe se află președintele României de înțelegerea unei dinamici europene care a început deja să se pună în mișcare. Președintele Dan ar fi trebuit să înțeleagă faptul că simpla noastră absență din cluburile sau reuniunile informale ale unor țări care împărtășesc idei reprezintă deja o problemă. Socializarea la acest nivel este foarte importantă, măcar expunerea la discuții cu omologi atunci când nu ai deloc experiență în politică externă. Un alt moment ratat…

*

 

14 februarie… Președintele României nu a considerat necesară participarea la Conferința de Securitate de la Munchen. Un alt moment pierdut, ca de altfel întregul an de la instalarea noii administrații, în urma alegerilor din 18 mai. În aceste condiții, care nu au nicio perspectivă de îmbunătățire, nu ne rămâne decât să ne dorim ca România să aibă noroc.

*

15 februarie…  Preşedintele României şi toţi cei pe care acesta îi ascultă în materie de politică externă nu au decis dacă să adere sau nu la inițiativa multilaterală a președintelui Donald Trump, Consiliul Păcii. Se cer clarificări către partea americană, se invocă necesitatea compatibilizării cu Carta ONU, se evocă formule intermediare – inclusiv statutul de observator. Limbajul este aproape contabil. Dar geopolitica nu recompensează contabilitatea, ci claritatea. Pe scurt, este evident că se încearcă să se câștige timp. A câștiga timp poate fi o tactică. A părea că îl câștigi pentru a evita o opțiune devine însă un semnal. Iar semnalele, în relația cu Washingtonul, sunt citite strategic, nu procedural. Poate că domnul președinte și cei pe care îi ascultă ar putea să se întrebe dacă inițiativa lui Donald Trump nu are și darul de a testa disponibilitatea partenerilor de a participa la un nou format de coordonare politică. Dacă așa ar sta lucrurile, atunci ambiguitatea prelungită poate avea ca efect iritarea administrației de la Washington, fără a câștiga capital real de autonomie. În politica externă, un refuz explicit este uneori mai gestionabil decât o tergiversare. Marile puteri negociază cu poziții, nu cu note explicative şi solicitări de clarificare!

*

16 februarie… O veste bună: decizia președintelui de a participa la prima reuniune a Consiliului Păcii, fie și în calitate de observator. Rămâne de văzut dacă în spatele gestului se află o veritabilă gândire strategică şi dacă personajul o poate materializa. Pentru că miza depășește, cu siguranță, dosarul Gaza. Washingtonul transmite tot mai limpede că așteaptă de la participanți nu simple exerciții de solidaritate punctuală, ci o aliniere mai largă la noua sa viziune – inclusiv pe dosare precum Ucraina. În acest context, agitația ministresei noastre de externe ar merita, poate, o temperare.

*

16 februarie… Președintele României și mai ales cei care au putere de convingere asupra lui au ajuns la concluzia că absența de la Washington, de la prima reuniune la nivel înalt a Consiliului Păcii, riscă să compromită orice tentativă de relansare a dialogului cu Casa Albă. Dar problema de fond rămâne. Americanii au așteptări precise de la țările participante la Consiliul Păcii, fie cu statut deplin sau observator, iar cei din ecosistemul nostru de decizie în materie de politică externă ar face bine să înțeleagă acest lucru. Este vorba nu doar de implicare și poziționări punctuale, precum dosarul Gaza, ci de înscrierea în obiectivele strategice americane pe termen lung.

*

17 februarie… În ciuda invitației adresate de Departamentul de Stat, ignorarea ministrului de Externe Oana Ţoiu de către secretarul de stat Marco Rubio la ministeriala privind mineralele critice, a reprezentat un alt semnal înțeles la București, cel puțin la președinție. Lipsa unei strângeri de mâini cu Rubio și a unei fotografii de rigoare – o absență de gesturi protocolare elementare – care să poată apoi, așa cum ne-a obișnuit, să fie exploatate mediatic la București, au arătat limpede că trebuie operată o ajustare. Pentru a nu mai vorbi de rezultatele mediocre ale participării României la Conferința de Securitate de la Munchen (cel mai simplu exercițiu este să le comparăm cu întâlnirile doamnei Maia Sandu, președinta Republicii Moldova, care a avut o bilaterală chiar cu secretarul de stat american, iar la panelul la care a participat i-a avut alături pe șeful serviciului german de informații, BND, și pe premierul Suediei) și, ceea ce este și mai grav, mesajele transmise de România care se înscriau foarte bine în strategia administrației Biden, dar total nearticulate cu noile obiective americane. Decizia guvernului italian a ușurat mult procesul de reflecție de la București, Georgia Meloni venind cu propunerea de participare cu statut de observator. Dar problema de fond rămâne. Americanii au așteptări precise de la țările participante la Consiliul Păcii, fie cu statut deplin sau observator, iar cei ecosistemul nostru de decizie în materie de politică externă ar face bine să înțeleagă acest lucru.

*

17  februarie…  Știre: Nicuşor Dan nu poate zbura cu Spartanul în SUA. Președintele trebuie să închirieze un avion privat. Nu avem încredere in noi! Cu un Hercules C130 al Forțelor Aeriene Române, cu două escale, între care una în Islanda, sau realimentare în aer (putem cere aliaților noștri din NATO), îl putem transporta lejer pe președintele nostru la Washington…

*

17 februarie… Mă bucur că ambasadorul desemnat de administrația Trump nu a ajuns încă la București. Nu ar fi privit cu simpatie abundența de fotografii prin care unele oficialități române își exhibă proximitatea cu senatoarea democrată Jeanne Shaheen. Episodul indică o persistentă neînțelegere a mutației prin care trec Statele Unite de către mulți dintre cei care ocupă funcții cheie în statul român. Se agață de orice simbol al Americii de ieri.

*

18 februarie… Mă tot întreb de ce domnul preşedinte oferă asemenea explicații inutile? România, spune președintele, nu a aderat complet la Consiliul Păcii deoarece, dacă s-ar decide sancțiuni, noi avem o obligație de a ne conforma poziției UE. Dacă spunea că, pentru moment, consider că interesul României este de a avea statut de observator, evidențiind că față de multe alte state UE ne-am asumat un semnal politic de sprijin clar al inițiativei preşedintelui Trump, era suficient. Acum, revenind la explicația oferită de domnul preşedinte, practica europeană și internațională arată că există numeroase mecanisme de compatibilizare. Regimul de sancțiuni al UE este flexibil și include frecvent derogări, perioade de tranziție și excepții sectoriale. După invazia Rusiei în Ucraina am avut numeroase exemple. În al doilea rând, dreptul internațional operează frecvent cu „clauzele de compatibilitate”. Statele membre ale UE participă constant la acorduri multilaterale în care se precizează că obligațiile asumate se aplică „în conformitate cu dreptul Uniunii Europene”. Astfel de formule permit evitarea conflictelor juridice fără a bloca participarea statelor.

*

 

18 februarie… Domnul Nicușor Dan își îndreaptă tirul critic către corpul diplomatic al României, acuzându-l că nu face suficient pe frontul diplomației economice. În cele nouă luni de mandat, președintele s-a arătat deosebit de activ în promovarea cooperării economice internaționale a României. Prezența sa la Davos – locul unde se fac și se desfac alianțe de capital – a fost marcată de întrevederi cu nume grele ale businessului global, semnalând voința de a da un exemplu personal. Domnul Dan uită că Ministerul de Externe operează cu resurse cronic insuficiente: ambasade subdimensionate, un corp diplomatic și administrativ printre cel mai slab remunerate din Uniunea Europeană şi, mai ales, lipsa interesului politic pentru MAE, lipsa tracțiunii politice în acțiunea diplomatică şi de promovare începând chiar cu şeful statului. Deci, înainte de a vorbi de diplomația României, m-aş uita într-o oglindă morală.

*

18 februarie… Vizită importantă a preşedintelui Macron în India, a patra vizită oficială… Pe agendă: vânzarea a 114 aeronave Rafale, realizarea în comun a unui elicopter şi a unui centru de date în inteligență artificială. Provocarea reprezentată de Germania şi, mai ales, evoluția constructului de putere german în ecosistemul american va accelera orientarea Franței spre relaxarea angajamentului său european, parteneriate extraeuropene şi focalizarea pe teritoriile de peste mări.

*

18 februarie… Declarația cancelarului Merz privind proiectul avionului franco-german de generația a VI-a SCAF („nu răspunde nevoilor Germaniei”, criticând decizia Franței de a continua singură pe calea autonomiei), marchează ruptura strategică între Paris şi Berlin.

*

19 februarie… Participarea Italiei cu statut de observator la Consiliul Păcii a fost supusă aprobării parlamentului. Așa funcționează o democrație. Vicepremierul și ministrul de externe Antonio Tajani a fost la Palazzo Madama, unde a răspuns întrebărilor deputaților privind obiectivele țării și motivele care au stat în spatele acestei decizii. Așa funcționează o democrație matură, bazată pe valorile europene pe care unii de la noi le invocă până când au devenit ceva insignifiant (ce qui est excessif est insignifiant).

*

19 februarie… Războiul împotriva Iranului pare din ce în ce mai aproape. Desfășurările suplimentare de mijloace americane în regiune, dublate de livrările către Israel cu scopul de  a-i consolida capacitățile antiaeriene, mă fac să cred că se va întâmpla ceva destul de curând. Ieri, la TF 1, fiul şahului se declara, într-o franceză impecabilă (singurul lucru care mi-a plăcut), partizan al unei intervenții militare făcând o paralelă cu debarcarea în Normandia. Deci pentru unii, conjunctura actuală ar constitui o veritabilă fereastră de oportunitate pentru slăbirea – dacă nu chiar răsturnarea – regimului de la Teheran, alternativa fiind acceptarea, peste un timp, a unui Iran nuclear. Această opinie e naivă. Experiența ultimelor decenii arată că puterea aeriană, oricât de masivă, produce rareori efecte politice decisive. Apoi complexul nuclear iranian – dispersat, îngropat, fortificat – nu poate fi rapid neutralizat. Cele câteva sute de kilograme de uraniu îmbogățit sunt protejate de o infrastructură concepută tocmai pentru a absorbi șocul unor campanii aeriene repetate. Avem dovada recentelor bombardamente americane. Situația din Iran nu are o soluție militară ci politico-diplomatică.

 

Ștefan POPESCU este doctor în istorie la Sorbona, un foarte cunoscut analist politic și, desigur, absolvent  de CARABELLĂ târgovișteană…