15 ianuarie… Salutând declaraţia doamnei Maia Sandu cu privire la opțiunile sale în favoarea unirii Republicii Moldova cu România, din păcate un asemenea proces nu este o problemă numai de sentiment comun sau de emoție colectivă, ci una de raporturi de putere, capacitate statală și oportunitate strategică. Declarația președintei Republicii Moldova, potrivit căreia ar vota în favoarea unirii cu România în eventualitatea unui referendum, a produs emoție și a generat un val de comentarii. Reacția este firească. Pentru români, o asemenea afirmație nu poate fi decât salutată, în măsura în care ea reafirmă ideea unei comunități de limbă, istorie și destin de o parte și de alta a Prutului. Totodată, este necesar să o plasăm în limitele sale reale: ea exprimă o opțiune personală, nu un angajament instituțional sau un proiect de stat. În acest sens, declarația Maiei Sandu amintește de poziționarea publică a fostului președinte Emil Constantinescu în favoarea monarhiei – o opțiune legitimă, dar fără consecințe politice directe. Astfel de afirmații trebuie tratate cu luciditate, nu cu entuziasm reflex. Unirea celor două state românești nu depinde exclusiv de voința cetățenilor, deși aceasta este o condiție indispensabilă. Istoria oferă exemple clare: în 1918, în cazul Marii Uniri, ca și în 1990, în cazul reunificării Germaniei, consensul popular a fost esențial, dar nu suficient. Factorul decisiv l-a constituit acceptarea – sau sprijinul explicit – al marilor puteri interesate. Or, în cazul României și Republicii Moldova, în contextul actual, miza geopolitică este foarte ridicată: extinderea graniței românești spre est ar însemna, automat, extinderea frontierei NATO. Un asemenea proces ar pune imediat pe masă problema Transnistriei. Răspunsul este previzibil: dacă România dorește să-și păstreze statutul de membru al Alianței Nord-Atlantice, unirea nu ar putea include acest teritoriu. Dar abandonarea Transnistriei ar deschide o altă problemă majoră – cea a definirii și garantării unei frontiere stabile cu o entitate secesionistă susținută de Federația Rusă. Se pune apoi întrebarea esențială: în actualul context strategic, ar susține Statele Unite și celelalte puteri relevante un asemenea proiect? Răspunsul nu este deloc evident. Unirea nu este doar un act simbolic sau identitar; este, înainte de toate, un proiect economic și administrativ de o amploare considerabilă. El nu poate fi redus la un exercițiu contabil de însumare a PIB-urilor sau a potențialului economic al celor două state româneşti. Germania de Vest a reușit integrarea landurilor estice deoarece a dispus de resurse financiare uriașe și de un consens strategic internațional. România are, astăzi, capacitatea de a susține un efort economic comparabil? Are capacitatea administrativă de a integra un stat cu instituții, cu instituţii de forţă, desigur reformate, dar care multă vreme au evoluat mental într-un anumit spaţiu, cu limba rusă destul de răspândită ? Efortul ar fi semnificativ. În plus, identitatea comună nu se traduce automat într-un proiect politic viabil. Exemplul Albaniei și al Kosovo este relevant. Deși cele două entități împărtășesc o identitate națională chiar mai omogenă decât cea românească de pe ambele maluri ale Prutului, ideea unei Albanii Mari nu s-a materializat. Elitele kosovare au preferat cooperarea strânsă cu Tirana – simbolizată inclusiv de „autostrada patriotică” – dar nu au fost dispuse să renunțe la propriile centre de putere. Statul propriu, cu președinție, guvern și parlament, a oferit un confort politic și interese personale pe care unirea le-ar fi dizolvat. Această dimensiune a calculului elitelor nu trebuie subestimată. În politică, sentimentele contează, dar interesele decid.
*
16 ianuarie… Prim-ministrul Canadei semnează un parteneriat cu China în contextul „noilor realități globale”. Mark Carney a purtat discuții cu Xi Jinping în timpul unei vizite la Beijing, în condițiile în care Canada caută să își diversifice legăturile comerciale. Erau unii care pledau sa trecem China la capitolul amenințări în strategia României de securitate națională.
*
20 ianuarie… O plăcere intelectuală să-l asculți pe președintele finlandez Alexander Stubb! Inteligența sa, cultura solidă de relații internaționale, umorul, prestanța calmă și eleganța compun portretul unui lider care știe ce spune și, mai ales, de ce o spune. Prin contrast această demonstrație de competență scoate în relief tot ceea ce președintele nostru nu are.
*
21 ianuarie… O amintire… Și când mă gândesc că atunci când mi-am făcut formalitățile de angajare la Externe, un individ de la resurse umane mi-a spus: „Nu aveți pregătire de specialitate!”…. E drept, eram doar doctor în istoria relațiilor internaționale la Sorbona (Summa cum laude și felicitările juriului în unanimitate), aveam un masterat în geopolitică la Școala Normală Superioară din Paris, un masterat în istoria relațiilor internaționale la Sorbona, o specializare în Administrație publică internațională la Școala Națională de Administrație din Paris… Dar, cu toate astea, un individ aflat în fruntea ministerului a spus: „Atâta timp cât sunt eu (cutare), ăsta (adică eu) nu are ce căuta la Externe!”…
*
22 ianuarie… Altă amintire… Ni se tot spune să fim mândri că suntem români. Mândria națională este un sentiment care se întreține, el nu se bazează doar pe realizările înaintașilor. Nu poți fi mândru că țara ta este cea mai săracă țară a Europei, că țara ta se chinuiește să facă o autostradă când alte țări se orientează pe tehnologii de vârf și lansează sateliți, că frații tăi de sânge sunt servitori în Italia și în Spania. Mândria naționala se bazează pe credința cetățenilor în viitorul propriei lor țări. Dacă nu cred că țara lor se îndreaptă în direcția cea bună (iar sondajele o arată din plin), atunci nu li se poate cere să fie mândri. Acest lucru se verifică chiar în situații de criză: în Primul Război mondial, Regele Ferdinand a oferit soldatului român o perspectivă economică și socială (reforma agrară) atunci când se afla în tranșee pentru apărarea a ceea ce mai rămăsese din România. Idealurile oamenilor trebuie susținute și de o rază de speranță pentru viața lor personală. Ce rază de speranță să mai avem după 35 de ani de eșecuri? De ce să mai fim mândri că suntem români?
Ștefan POPESCU este doctor în istorie la Sorbona, un foarte cunoscut analist politic și, desigur, absolvent de CARABELLĂ târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
