15 decembrie… Dispariția profesorului Mircea Coșea lasă un gol greu de umplut. Am avut privilegiul de a mă bucura de prietenia sa. Într-un spațiu public adesea dominat de excese și confuzie, vocea sa a fost una rară, limpede și lucidă. Plecarea sa înseamnă pierderea unui reper. Dumnezeu să-l odihnească!
*
19 decembrie… O vizită de documentare de o remarcabilă substanță în Israel, marcată de întâlniri dense și schimburi de idei fertile… Sunt profund recunoscător pentru calitatea tuturor interacțiunilor avute.
*
22 decembrie… „Va redeveni util să vorbim cu Vladimir Putin”, spune președintele francez Emmanuel Macron. Reluarea dialogului nu este o inițiativă de pace ci o tentativă de recuperare a relevanței strategice pierdute. Declarația lui Macron are și o dimensiune intraeuropeană clară. Ea marchează o distanțare față de Germania și față de linia oficială a instituțiilor de la Bruxelles. Ce a înțeles România din aceste evoluții ale pozițiilor unor state cheie din Coaliția de Voință este ilustrat de interviul acordat de președintele Nicușor Dan publicației Politico. Declarațiile sale spun mult despre precaritatea comunicării strategice românești.
*
23 decembrie… Așa cum am mai subliniat, Parisul nu va consimți la o arhitectură de apărare europeană în care Berlinul să dețină centrul de greutate. Reflexul strategic francez rămâne neschimbat de la 1871 încoace: proiecția de putere în spațiile ultramarine, menținerea unei rețele dense de baze și parteneriate externe și gestionarea, fie și în formă reziduală, a vechiului său hinterland african, cunoscut sub numele de Françafrique. Un articol recent din Politico confirmă această realitate. Pentru cei care elaborează politica externă a României, o privire atentă în istorie este o necesitate strategică.
*
23 decembrie… În legătură cu evenimentele din 1989, se conturează tot mai clar un curent de reabilitare a unor personaje cu legături demonstrate cu Moscova. În această narațiune, tot mai prezentă în spațiul public, rolul sovieticilor este redus până la irelevanță. Se sugerează astfel că o putere care exercita asupra României o responsabilitate strategică directă ar fi asistat pasiv la prăbușirea regimului de la București. O iluzie pentru cine are o minimă cunoaştere a relațiilor internaționale. Rămâne întrebarea esențială: cui servește? Mai jos, alături de Larry Watts, un om care a adus mari servicii României…
*
26 decembrie… Israelul face, în prag de an nou, un gest cu valoare strategică, recunoscând Republica Somaliland, fostul protectorat britanic desprins din Somalia. Mesajul este adresat în primul rând Ankarei, care şi-a instalat la Mogadiscio cea mai mare bază militară din afara teritoriului naţional (400 de hectare) şi îşi consolidează influenţa printr-o diplomaţie religioasă articulată pe reţelele Frăţiei Musulmane. Dosarul recunoaşterii Somalilandului este în analiză şi la Casa Albă. Un mare joc începe să se desfăşoare din Orientul Mijlociu şi până în Cornul Africii, mai puţin spectaculos în aparenţă, unde marile puteri sunt chemate să-şi angajeze resursele politice, militare şi economice.
*
28 decembrie… Imaginile distrugerii controlate a turnurilor de răcire ale uneia dintre cele mai mari centrale nucleare germane ne arată unde poate duce o politică prost inspirată. Gazul de import ajunge la prețuri care subminează competitivitatea industrială: de trei ori mai mari decât în Statele Unite și de patru până la cinci ori mai mari decât în China. Ramurile sistemice ale industriei germane – siderurgia, industria chimică și sectorul auto – se află într-o criză fără ieșire. Acestea suferă o erodare structurală. Fabrici se închid, producția se relochează, iar capitalul industrial migrează spre spații unde energia este abundentă și predictibilă. Impactul crizei germane nu este măsurat suficient la noi. Numai titlurile din presa economică ne mai informează că fabrica X disponibilizează un număr de angajați sau că uzina Y se închide. Cum ne pregătim economic? Dar oare cum măsurăm şi unele implicații politice? Comunicarea Berlinului legată de războiul din Ucraina are şi funcția de a acoperi o realitate pentru care nu are soluție.
*
29 decembrie… Anul 2025 va rămâne ca un reper negativ în politica externă a României, nu atât prin consecinţele evenimentelor, cât prin absența reacției strategice. Rareori, în istoria sa recentă, statul român a asistat cu o asemenea pasivitate la mutații care îi afectează direct mediul de securitate. Anul 2025 ne-a arătat limpede că ceea ce trăim poate fi interpretat ca o retragere aureliană a imperiului american: Washingtonul nu mai pretinde controlul integral al periferiei europene. Formal, nimic nu s-a schimbat. Substanțial, însă, poziția ei se modifică. Prezența militară americană continuă, bazele funcționează, exercițiile se desfășoară. Dar natura acestei prezențe sugerează tot mai mult logica capului de pod: punct de sprijin, nu bastion sau proiecţie de putere; instrument de flexibilitate strategică, nu garanție automată de apărare. Ele permit intervenția, dar nu o impun.
*
3 ianuarie… Intervenția din Venezuela poate fi citită ca aplicarea accelerată a reactivatei doctrine Monroe formulată în Noua Strategie de Securitate a administrației Trump 2.0. Imperiul nu se extinde; dimpotrivă, se retrage. Republica imperială americană își securizează spațiile vitale, iar această concentrare defensivă asupra propriei emisfere marchează abandonarea ambiției unei proiecții universale a puterii. Aviz celor de la Bucureşti care, în naivitatea lor, vor aplauda înlăturarea unui regim de inspiraţie comunistă şi un recul al influenţei Rusiei. Anul 2026 debutează cu o nouă „operațiune militară specială”, pentru a relua eufemismul consacrat al vocabularului strategic rusesc, de această dată pe continentul american, în Venezuela. Statele Unite transmit astfel un semnal fără echivoc: în spațiile considerate vitale, prezența puterilor rivale și ambiguitatea regimurilor care cochetează cu acestea nu mai sunt tolerate. Arestarea cuplului prezidențial venezuelean și, mai ales, afirmația președintelui Donald Trump potrivit căreia acțiunea s-a desfășurat în deplină conformitate cu legislația americană – o recunoaștere implicită a suspendării dreptului internațional în zonele de interes prioritar ale marilor puteri – consolidează impresia intrării într-o nouă etapă a ordinii mondiale. Democrația americană nu mai simte nevoia nici de justificări elaborate, nici de decor procedural. Regimul ostil este înlăturat, cu sprijinul decisiv al elitelor politico-militare locale, aceleași care, ca și în România anului 1989, sunt primele care detectează schimbarea de vânt și caută să se repoziționeze. Republica imperială americană își securizează spațiile vitale, iar această concentrare defensivă asupra propriei emisfere marchează abandonarea ambiției unei proiecții universale a puterii. Convergență de viziune între Washington şi Moscova… Da, marea putere din vecinătatea noastră estică dispune la Caracas de cea mai mare filială Rostec (un fel de Romtehnica) dar pierderea Venezuelei s-a făcut controlat, reacțiile Moscovei fiind palide de-a lungul săptămânilor de demonstraţie de forţă americană. Ca de altfel şi ale Beijingului… Precedentul istoric este intervenția din Panama din 1989: o demonstrație de forță rapidă, limitată, menită să reafirme controlul asupra unui teritoriu esențial. Ca și atunci, acțiunea pare să se înscrie într-un aranjament tacit cu Moscova, conform vechii logici, reînviate, a sferelor de influență: „tu acolo, eu aici”. Diplomația multilaterală este astfel substituită de negocieri directe între centrele reale ale puterii. Alături de invazia rusă din Ucraina, operațiunea americană din Venezuela dezvăluie o convergență de viziune între Washington şi Moscova asupra relațiilor internaționale: revenirea sferelor de influență, reactivarea unui concert al marilor puteri și consacrarea raportului de forță ca principiu ordonator, în detrimentul normei juridice. UE asistă, fără instrumente și fără voce… Lumea nu mai este concepută ca un spațiu al regulilor, ci ca o hartă a intereselor; nu ca o comunitate normativă, ci ca un câmp de negociere între imperii conștiente de propriile limite și, tocmai de aceea, hotărâte să le apere fără echivoc. Pentru Europa, acest episod se adaugă unui șir de confirmări incomode. După negocierile privind Ucraina și crizele din Orientul Apropiat și Mijlociu, intervenția americană din Venezuela demonstrează încă o dată incapacitatea Uniunii Europene de a acționa ca actor geostrategic. UE asistă, fără instrumente și fără voce, la reconfigurarea unei ordini mondiale care se decide în afara sa.
*
10 ianuarie… Acordul cu Mercosur… România, în mod previzibil, s-a raliat majorităţii conduse de Germania. La București, justificarea a fost formulată într-un registru care frizează improvizația: „România va câștiga noi piețe pentru exporturi”. O declarație care, desprinsă de realitățile structurii economiei românești și de competitivitatea sa limitată pe piețe îndepărtate, nu este doar naivă ci caricaturală. Aș spune chiar tristă, pentru că trădează lipsa definirii intereselor româneşti într-un joc conceput de alții.
*
11 ianuarie… Papa Leon al XIV-lea în fața corpului diplomatic acreditat pe lângă Sfântul Scaun: „Este dureros să constatăm cât de mult, mai ales în Occident, spațiul adevăratei libertăți de exprimare se restrânge tot mai mult. În același timp, se dezvoltă un nou limbaj, demn de un roman de Orwell, care, în dorința sa de a fi din ce în ce mai incluziv, ajunge să-i excludă pe cei care nu se conformează ideologiilor care îl susțin.”
*
13 ianuarie… România va fi reprezentată la Davos de ministrul de Externe. Davos nu e doar o vitrină globală, ci o incintă în care contează capacitatea de a spune ceva în afara punctajelor şi sloganurilor. Dacă nu ești o putere semnificativă, nu beneficiezi de audiență automată — trebuie să o câștigi, să o impui prin mesaje de substanță, să proiectezi relevanță. Se vor face însă câteva fotografii atent calibrate și redistribuite şi elogiate de cei din ecosistemul de administrare al opiniei publice, vor fi câteva întâlniri bilaterale prezentate drept „momente decisive”, un comunicat de presă despre „rezultate excepționale” și sentimentul confortabil că am bifat încă o participare la masa celor mari. O participare care, ca de obicei, ne confirmă mai degrabă locul la marginea jocului.
*
14 ianuarie… Oficialii noştri afirmă că se consolidează cooperarea pe toate domeniile cu Statele Unite ale Americii. Dimpotrivă, în ultimele luni este vizibilă plecarea de pe piața românească a unor companii americane, disponibilizări notabile de personal în altele.
*
14 ianuarie… Aflu că la Davos România va fi bine reprezentată, iar participarea ministrului de externe alături de un consilier prezidențial va asigura nivelul de interacțiuni de care are nevoie țara noastră. Având în vedere experiența în afaceri internaționale, domnul preşedinte nu are nevoie de expunerea de la Forumul Economic Mondial. Ce face Polonia? La Davos va participa președintele Karol Nawrocki. În plus, Polonia organizează și un eveniment paralel important în Davos, sub numele Leaders Forum powered by Poland. Grecia va fi reprezentată, de asemenea, la nivel înalt: prim-ministrul grec Kyriakos Mitsotakis, iar Bulgaria de către prim‑ministrul Nikolai Denkov. Ucraina: preşedintele Zelenski… Financial Times ne informează că la Davos va fi o reuniune la care preşedintele va lua parte alături de liderii SUA, Franței, Marii Britanii, Canadei şi Italiei. Aleksandar Vučić, președintele Serbiei vecine este confirmat ca participant la eveniment, alături de Ilham Aliyev, președintele Azerbaidjanului şi carismaticul Alexander Stubb, președintele Finlandei. Citesc şi că președintele Stubb va participa la mai multe sesiuni și discuții, inclusiv paneluri despre securitate europeană și viitorul Ucrainei. Iar din delegația finlandeză fac parte şi ministrul pentru afaceri externe și cel pentru comerț și dezvoltare.
Ștefan POPESCU este doctor în istorie la Sorbona, un foarte cunoscut analist politic și, desigur, absolvent de CARABELLĂ târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
