16 noiembrie… Am încheiat lectura noii Strategii Naționale de Apărare. Câteva impresii: conceptul de „independență în solidaritate” ar fi putut constitui baza unei strategii mature. Îmi place ideea, deși unii de la noi au simplificat, catalogând-o drept concesie făcută taberei suveraniste. Ca de obicei, lipsesc mecanismele concrete care transformă voința politică în capacitate reală: se vorbește despre reziliență, dar nu se explică cum se va construi; se evocă industria de apărare, dar nu se stabilesc obiective; se invocă tehnologia, dar nu se identifică priorități; se vorbește despre relansarea industriei naționale de apărare, însă nu se oferă o foaie de parcurs. Nu sunt identificate sectoarele strategice, nu există obiective de producție, parteneriate industriale, timpi de livrare sau programe pentru lanțurile logistice. Franța sau SUA, în documente similare, își articulează precis nevoile și capacitățile. România se limitează la intenții. Porturile, podurile, rețelele energetice și nodurile logistice sunt tratate minimalist. Franța, fără poziția complicată a României, are capitole dedicate securizării orașelor și infrastructurilor vitale. România se mulțumește cu formulări generale. Concluzia? Strategie nouă, însă reflexele rămân aceleași… Această continuitate mascată este, poate, cea mai mare vulnerabilitate a statului român.
*
16 noiembrie… Vizita recentă a ministrului român al Economiei în Arabia Saudită ridică o serie de întrebări privind modul în care Bucureştiul îşi gestionează relaţiile externe. Deplasarea domnului Radu Miruță a fost suportată integral de partea saudită – de la transport şi cazare până la protocolul aferent – un gest care reflectă dorinţa Riadului de a întări legăturile economice cu România. Cu toate acestea, rămâne impresia unei note discordante. România nu este o naţiune marginală pe scena internaţională. Este membră a Uniunii Europene. Economiile la buget, oferite ca justificare de domnul Ministru, nu trebuie niciodată confundate cu economii la capitolul demnitate instituţională. Mai mult, gestul saudiţilor ar putea reflecta şi o anumită percepţie asupra României. Este foarte posibil ca ambasada Arabiei Saudite de la Bucureşti, care cunoaşte expunerea problemelor bugetare interne – până la punctul în care cheltuielile pentru deplasările externe au devenit un subiect de discuţie – să fi contribuit la conturarea acestei decizii. Astfel, generozitatea aparentă poate ascunde implicit evaluări legate de statul român, de situația cheltuielilor demnitarilor. O altă întrebare firească: dacă ministrul a solicitat avizul necesar din partea Ministerului Afacerilor Externe. Aşa e la carte. În orice caz, episodul conferă părţii saudite un ascendent simbolic asupra României. În relaţiile internaţionale, formele nu sunt niciodată simple formalităţi. Sunt expresia demnităţii statului.
*
17 noiembrie… A vorbi cu maturitate despre războiul din Ucraina înseamnă a refuza atât servituțile intereselor trecătoare, cât și ispitele modei intelectuale, iar când încercăm să înțelegem războiul din Ucraina, obligația noastră morală este să nu uităm niciodată cât de privilegiată este poziția din care scriem: în fața unui computer, la București, în siguranța unei zile care nu ne amenință cu nimic. Această comoditate ar trebui să apese asupra conștiinței noastre – căci, în același timp, în Ucraina, oameni simpli trăiesc cu neliniștea că ziua de mâine le-ar putea aduce moartea lor sau pe cea a celor apropiați, sub loviturile unor atacuri ce se înmulțesc fără încetare. Așa-numiții „războinici” de la București și din alte zone ale României nu par să-și asume exercițiul dificil al imaginației morale. Ei privesc conflictul prin prisma unor principii abstracte, invocate cu ușurință, asemenea personajelor din Stâlpii societății ai lui Ibsen, convinse că ordinea lumii poate fi redusă la câteva formule în alb și negru.
*
17 noiembrie… Un articol apărut în Corriere della Sera, cel mai influent cotidian italian, propune o lectură care ar trebui să completeze, poate chiar să corecteze, percepția noastră asupra realităților războiului din Ucraina. Ziarul notează că o eventuală victorie rusă „ar fi, în sine, suficientă pentru a îngheța sau alunga investițiile, pentru a propulsa în sus dobânzile în întreaga Europă de Est și pentru a insufla o incertitudine fără precedent în viitorul proiectului european, al instituțiilor de la Bruxelles și chiar al monedei unice”. Publicația italiană explică totodată de ce așa-numita Coaliție a Voinței traversează un impas: arhitectura acestui format se baza pe ipoteza că Donald Trump ar fi reușit să negocieze un armistițiu în care europenii ar fi avut, la rândul lor, un rol definit și o marjă de influență. În fine, Corriere evocă și un detaliu revelator legat de dosarul activelor rusești înghețate. Potrivit ziarului, „Franța condiționează deblocarea fondurilor de achiziția de armament francez – precum obuzierele Caesar, deși Kievul consideră propriile sisteme Bohdana mai eficiente și de două ori mai ieftine – și se teme de eventuale represalii ale Kremlinului, care ar putea viza participațiile de miliarde ale TotalEnergies în companiile rusești Novatek și Yamal LNG”.
*
18 noiembrie… La Paris, preşedintele Volodimir Zelenski semnează un memorandum pentru achiziţionarea a 100 de avioane Rafale. Un gest cu un potenţial operaţional enorm, dacă nu ar exista un detaliu „banal” : faptul că aceste aparate trebuie construite. Uzinele Dassault nu fac miracole. Cadenţa maximă a uzinelor franceze este de două aparate pe lună. Pe lista de aşteptare, înaintea Kievului, se află chiar Franţa, care trage ponoasele propriilor succese comerciale: după contractele cu Grecia şi Croaţia, Forţele Aeriene Franceze au rămas cu un deficit de câteva zeci de aparate. O ironie pe care Parisul o cunoaşte bine: exporturile consolidează influenţa, dar golesc hangarele. Apoi vine India, pivotul ambiţiilor franceze în Indo-Pacific, care completează carnetul de comenzi. Pentru Franţa, India nu este un client – este un partener de sistem. Pentru Ucraina, întrebarea nu este dacă va primi Rafale. Ci când – şi, mai ales, în ce realitate strategică vor zbura acestea.
*
18 noiembrie… Mă gândeam, în aceste zile, la toată dezordinea ce pare să fi devenit respiraţia firească a României timpurilor noastre; la competiţiile dintre tabere. Şi tot mai mult mă încredinţez că această stare este o expresie constitutivă a României postdecembriste. Chiar şi atunci când România a fost chemată în tabăra Occidentului, integrată în NATO şi aşezată sub drapelul Uniunii Europene, vechile linii de forţă nu au dispărut; ele au fost doar acoperite cu un văl nou, nu anulate. În concertul puterilor, există întotdeauna spaţii care, din prudenţă sau din calcul, sunt lăsate sub influenţa celui detronat. Aşa se explică poate destinul siderurgiei româneşti care a fost lăsată – din raţiuni pe care doar diplomaţiile „tăcute” le cunosc – să urmeze cursul pe care i l-a hotărât vechea putere dominantă. Aşa se întâmplă întotdeauna la margini. Culorile se rearanjează pe harta politică, dar dedesubt rămâne o anumită geometrie a intereselor, a compromisurilor făcute în numele unei ordini mai mari.
*
18 noiembrie… Apropo de eliberarea amiabilă din funcție a domnului Ludovic Orban, mi-a revenit în memorie, ca un parfum vechi din sertarele comunismului, expresia aceea splendidă, „a fost eliberat din funcție la cerere”. Drama unui om care „cere” să fie „eliberat”, iar cel care decide, suflet milos, se grăbește să-i deschidă ușa spre libertate…
*
19 noiembrie… Ții mai întâi fragmentul între degete. Îi observi curbura, grosimea, urmele de decor – tot ce mai spune despre forma dispărută. Am admirat mereu munca răbdătoare a arheologilor. Felul în care reconstruiesc o ceramică pornind de la un singur ciob inspiră: și în relațiile internaționale încercăm să recompunem o realitate complexă din indicii risipite. În atelier, arheologul își imaginează vasul întreg în jurul fragmentului, așa cum și noi schițăm o situație pornind de la o singură informație. Cu grijă, prelungește liniile, ajustează, netezește – exact cum completăm și noi o analiză. Treptat, forma se dezvăluie. Iar, asemenea vasului readus la viață, interpretarea corectă se sprijină adesea pe un singur indiciu, înțeles și așezat cu răbdare în ansamblu.
*
20 noiembrie… Departe de vacarmul public și de retorica sancțiunilor, americanii și rușii comunică ceea ce, în momentele importante, nu au încetat niciodată să facă: negocierile tăcute. Centrul real al jocului nu se află în declarațiile publice, ci în dialogurile tăcute dintre Washington și Moscova – acolo unde, în cele din urmă, se decide viitorul Ucrainei. Editorial, gândul.ro… Astfel se conturează tabloul momentului: o Americă nerăbdătoare să închidă dosarul ucrainean, o Rusie pregătită să negocieze de pe poziția iniţiativei sale consolidate de pe front, o Europă redusă la statutul de spectator și o Ucraină prinsă între frontul care se erodează și echilibrele care se prefigurează. Ca întotdeauna, centrul real al jocului nu se află în declarațiile publice, ci în dialogurile tăcute dintre Washington și Moscova – acolo unde, în cele din urmă, se decide viitorul Ucrainei.
*
20 noiembrie… Sunt ferm convins că România se va adapta, indiferent de arhitectura securitară pe care Washingtonul și Moscova ar putea-o negocia – dacă, desigur, aceste convorbiri vor produce vreun rezultat palpabil. Desigur, la nivelul mecanismelor statului, schimbarea nu se va vedea imediat; România rămâne expertă în arta disimulării instituționale. Semnalul cel mai limpede al reașezării îl vom regăsi însă în vocile publice, atât de vigilente în ultimii ani, care vânau cu un zel aproape liturgic orice opinie nuanțată, catalogând-o drept pro-rusă, aliniată narativului Kremlinului sau, mai abrupt, putinistă. Erau etichete repetitive, parcă extrase din același manual de uzanță retorică (sau simplu punctaj?), ceea ce nu le făcea mai puțin previzibile. În fond, nu fără temei afirma Bismarck că românii nu sunt o națiune, ci o profesie. România, ca întotdeauna, va găsi o modalitate de a se reașeza, cu o abilitate ce ține mai degrabă de instinct decât de strategie. Deci, să nu ne luăm prea în serios cu analiza formulelor din strategia de apărare.
Ștefan POPESCU este doctor în istorie la Sorbona, un foarte cunoscut analist politic și, desigur, absolvent de CARABELLĂ târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
