31 octombrie… De-a lungul istoriei, marile imperii au știut, în ceasurile lor de luciditate, că eternitatea nu se apără prin arme, ci prin echilibru. Când Roma, ajunsă la apogeul puterii sale, a întins mâna către Imperiul Part nu a făcut-o din slăbiciune, ci din înțelepciune. Între Tigru și Eufrat, unde se ciocneau două lumi, s-a născut o pace rece, dar necesară: o recunoaștere tacită că niciun imperiu nu poate înghiți lumea fără a se îneca în propria sa glorie. Imperiile Roman și Part au tras, fiecare, o linie pe nisipul Asiei, și din acea linie s-a născut un echilibru. Ceea ce altădată erau drumurile caravanelor, astăzi sunt fluxurile digitale și coridoarele maritime, pământurile rare şi semiconductorii; dar logica profundă rămâne aceeași. Două imperii american şi cel de mijloc au nevoie de un respiro. Asemenea Romei, America simte povara hegemoniei și caută, fără a o recunoaște, o pace care să-i prelungească dominația.
*
1 noiembrie… Precizare: Voi exagera în textul care urmează, dar o fac de dragul frumuseții dezbaterii… Retragerea aureliană a însemnat o retragere calculată. Roma, obosită dar încă lucidă, s-a retras dincolo de Dunăre ca un strateg ce își mută liniile pentru a-și salva esența. Mediul de securitate al regiunii nu s-a transformat în mod radical: legiunile romane continuau să vegheze de pe malul sudic, iar podul de la Drobeta, păstrat ca un cap de pod al Imperiului, rămânea o punte de memorie între cele două lumi. În spatele limesului danubian, Roma păstra încă o privire atentă asupra Daciei pierdute, ca un părinte care, deși forțat să plece, nu încetează să vegheze asupra fiului rămas în vântul stepelor.
*
1 noiembrie… Noua strategie de apărare a Statelor Unite ne va oferi o imagine mai limpede asupra intențiilor Washingtonului în regiunea Mării Negre, ne va permite conturarea unui răspuns mult mai precis privind natura și perenitatea prezenței americane în România. Dacă baza de la Mihail Kogălniceanu va fi menținută drept punct de sprijin secundar pentru constelația de instalații militare din Turcia și Grecia, ar trebui, fără îndoială, să ne declarăm satisfăcuți. Totuși, această proximitate geografică şi densitate de baze mă nelinişteşte. Ceea ce surprinde, însă, este tendința unor comentatori de a minimaliza amploarea reală a redimensionării prezenței americane la Marea Neagră și, mai larg, în lume. Or, procesul în curs depășește cadrul unei simple ajustări strategice. El anunță o redefinire profundă a arhitecturii de securitate globale, cu consecințe ce se vor resimți nu doar în relația bilaterală cu Washingtonul, ci și în însăși coeziunea proiectului european. Se uită adesea că unitatea europeană s-a născut sub umbrela angajamentului american, că Tratatul Nord-Atlantic constituie piatra de temelie a construcției europene. În măsura în care SUA își recalibrează prezența, Europa este chemată să-și reexamineze propriile fundamente.
*
1 noiembrie… Franța nu dispune de resursele demografice, economice și psihologice care să-i permită o proiecție de putere durabilă pe flancul de est, cu atât mai puțin în spațiul carpato-danubian. Geografia umană a Hexagonului o orientează, de veacuri, către sud — către Mediterana, Africa de Nord și întinderile Sahelului – acea „a doua casă” a civilizației franceze, unde Parisul a știut, cândva, să-și prelungească prestigiul și influența. Această vocație meridională nu este o alegere, ci o constrângere. Frontul interior, frământat de tensiuni sociale, de o fragmentare ideologică persistentă și de o oboseală civilizațională greu de disimulat, consumă o parte considerabilă din energia națională. Franța, asemeni unui organism convalescent, va fi nevoită să-și administreze forțele, nu să le risipească în expediții orientale fără orizont strategic clar. În spatele acestor limite geografice și morale, se profilează însă adevărata neliniște a Parisului: reînarmarea Germaniei. Aceasta rămâne, dincolo de conjuncturile europene, problema strategică fundamentală a Franței. În adâncul subconștientului său politic, persistă memoria celor două catastrofe, 1870 și 1940, care au fixat pentru totdeauna în mentalul francez imaginea unui vecin deopotrivă fascinant și temut. O Germanie puternică, oricât de integrată în structurile occidentale, reînvie mereu acel reflex de prudență înscris în fibra istoriei franceze. Astfel, Franța se găsește prinsă între chemarea sudului și teama nord-estului — între Mediterana, care îi oferă un destin, și Rinul, care îi amintește mereu de fragilitatea acestui destin.
*
2 noiembrie… Am avut acum câteva zile un text în care spuneam ca frontul din Ucraina începe să cedeze. Evident, a trebuit să o retrag, deoarece uneori comentariile idioate mă obosesc. Iată însă că principalul condei diplomatic de la The Times, Roger Boyes, publică o analiză în care susține că Ucraina nu va rezista până în primăvară. Potrivit lui Boyes, Ucraina ar putea rezista cel mult până la sfârșitul primului trimestru al anului următor, dacă nu apar schimbări majore. Occidentul ar trebui să se pregătească pentru o „pace urâtă”, adică un acord incomod, fără victorie. Argumentele britanicului: 1.Epuizarea sprijinului financiar occidental… Fără o injecție masivă de fonduri, el crede că statul ucrainean riscă să nu mai poată funcționa până la sfârșitul primului trimestru al anului următor. 2.Ofensiva rusă de iarnă și mobilizarea militară crescută… Rusia ar pregăti o ofensivă majoră de iarnă, dispunând de aproximativ 350 000 de soldați contractuali. Scopul: spargerea „centurii fortificate” din estul Ucrainei și avansul spre centru, punând presiune asupra Kievului. 3. Scăderea voinței politice în Europa… Apărarea Kievului mai este cu adevărat o „prioritate strategică” pentru Occident? Lasă să se înțeleagă că nu. 4. Iarna, infrastructura fragilă și riscul de colaps intern…
*
3 noiembrie… „Ignoranța și prostia sunt factori considerabili în istorie.”- Raymond Aron (mare filosof al istoriei, directorul tezei lui Neagu Djuvara despre comparația civilizațiilor)…
*
3 noiembrie… Președintele României a anunțat că tema centrală a viitoarelor discuții cu Donald Trump va fi extinderea prezenței companiilor americane pe piața românească. O ambiție legitimă, dar, în contextul actual, această miză pare greu de conciliat cu prioritățile președintelui american – relansarea producției interne și relocarea în Statele Unite a activităților economice. Într-un asemenea cadru, extinderea prezenței firmelor americane în Europa de SE pare improbabilă. SUA manifestă interes pentru resursele naturale, pământurile rare, exporturile de energie și armament. Acele companii americane care decid totuși să vină pe piața românească preferă ca finanțarea proiectelor lor să provină din surse românești nu din fonduri proprii. Banii pentru investiții trebuie căutați acolo unde există cu adevărat: în țările Golfului, care dispun de lichidități uriașe, în Japonia, unde fondurile suverane și marile conglomerate financiare își caută noi piețe stabile și predictibile. România, asemenea suratelor din Europa Centrală și de Est, trebuie să învețe să gândească global – nu doar transatlantic.
*
4 noiembrie… Urmăresc atent situația din Franța și cred tot mai mult că, în curând, Europa va cunoaște și ea clipa sa trumpistă. De la Atlantic la Carpați, o suflare de revanșă națională va străbate corpurile politice din Uniunea Europeană. În Franța, acolo unde de două secole se nasc formele de destin ale Europei, Rassemblement National va ridica stindardul prezidențial în aprilie 2027. În Germania, AfD va deveni, chiar în landurile de vest, expresia majorității. Și atunci, ce va face România, veșnica margine de imperiu, laborator al adaptării? Va îmbrăca masca potrivită vântului istoriei, așa cum a făcut-o mereu. Forțe politice noi sau mai vechi vor lua asupra lor veșmintele unui suveranism frecventabil, un naționalism cu maniere occidentale. Figuri care astăzi se declară progresiste vor vorbi, peste noapte, despre demnitate, tradiție, echilibru între interesul național și ordinea europeană. Căci statul român, în adâncul său genetic, nu e nici revoluționar, nici reacționar: este adaptabil.
*
4 noiembrie… Mă tot gândesc la ziua de după, la momentul în care războiul din Ucraina se va sfârși. Nu la paradele diplomatice, nici la înțelegerile grăbite, ci la culisele discursului public, acolo unde s-au construit narațiunile și unde s-au modelat opiniile cu o rigoare aproape doctrinară. Vor exista oare schimbări în liniile editoriale ale marilor instituții de presă, în mesajele celor care formează acest vast ecosistem al influenței publice – comentatori, experți, analiști? Dacă în anumite sfere se va decide o anumită linie – inevitabil influențată de echilibrele geopolitice de după conflict – vor mai putea fi menținute aceleași narațiuni coerente şi aceleași tonuri sigure? Ziua de după război nu va fi doar despre teritorii, despre învinşi şi învingători, ci și despre figuri publice, mesaje. Sper că cei care şi-au făcut o necesitate existențială din a se exprima și a fi luați în serios nu vor fi foarte dezamăgiți.
*
4 noiembrie… Ieri, în avionul prezidențial, preşedintele Trump a dat următorul răspuns apropo de rezolvarea războiului din Ucraina: „Nu există încă picătura de apă care să umple paharul. Uneori trebuie să lași lucrurile să se rezolve de la sine. Ei se luptă. A fost un război greu pentru Putin, a pierdut mulți soldați, poate milioane. A fost greu pentru Ucraina, greu pentru ambele părți. Uneori trebuie să lași lucrurile să se rezolve de la sine”. Concluzia? Nu Tomahwak, nu sancțiuni care sa nu poată fi ocolite… Mingea se află în terenul Uniunii Europene.
*
4 noiembrie… Sancțiunile funcționează… Importurile Indiei de petrol rusesc au crescut la aproximativ 1,48 milioane de barili pe zi în octombrie, față de 1,44 milioane de barili pe zi în septembrie. Ne informează prestigioasa agenție Reuters… https://www.reuters.com/…/indias-russian-oil…/….
*
6 noiembrie… Mirajul Zohran Mamdani: o victorie locală într-o Americă tot mai conservatoare; editorialul meu din Gândul. Victoria lui Zohran Mamdani la primăria New York-ului a declanșat, în mediile progresiste, un val de entuziasm. Alegerea tânărului de origine ugandeză și indiană, membru al aripii socialiste a Partidului Democrat, este prezentată ca dovada a unei reveniri în forță a progresismului în fața Americii trumpiste. Dar această lectură, oricât de seducătoare ar părea, se bazează pe o iluzie. New York nu este America. Metropola cosmopolită, vitrina multiculturalismului și a liberalismului cultural, trăiește într-un decalaj total față de America profundă – cea a micilor orașe din Midwest sau din sudul Statelor Unite, unde mișcarea MAGA a lui Donald Trump își păstrează o influență copleșitoare. Într-un peisaj electoral atât de polarizat, victoria lui Mamdani nu marchează o schimbare de direcție la nivel național, ci doar continuitatea unui vot urban, de stânga, înrădăcinat de decenii.
Ștefan POPESCU este doctor în istorie la Sorbona, un foarte cunoscut analist politic și, desigur, absolvent de CARABELLĂ târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
