FRAGMENTARIUM – Ștefan POPESCU – Lumea, pe scurt…

7 septembrie… Suntem la capitolul „și alții” pe Ucraina, având cea mai lungă frontieră, fiind la Marea Neagră și jucând un rol exemplar în susținerea țării vecine, având un parteneriat strategic cu Franța. Iarăși, liderii Poloniei și Finlandei au fost „en présentiel” la Palatul Élysée, iar restul online. Nu pot califica această absență de la Paris, dar așa e când preferăm online-ul. E mai simplu, mai comod să discutăm despre prezența lui Năstase și a lui Dăncilă la Beijing. Subiectele importante, care necesită efort, înțelegere și implicare la alt nivel pentru susținerea Ucrainei, le punem sub preș.

*

9 septembrie… Franța… În urma punerii în minoritate la votul de angajare a încrederii, guvernul Bayrou a devenit un guvern de gestionare a afacerilor curente. Este o criză care complică lucrurile, dar în urma căreia nu se va întâmpla nimic. Macron nu va demisiona din funcția de președinte, chiar dacă are o cotă de încredere scăzută. Franța va continua să existe diplomatic, inclusiv în Coaliția de Voință, deoarece statul are o carcasă solidă și e rezistent la crizele politice. De fapt, statul e încă o religie. Ce va urma? Un guvern de gestionare a afacerilor curente poate trece bugetul printr-o ordonanță. Acesta este însă cazul în care Macron nu va găsi un compromis pentru constituirea unei majorități fie numai pentru trecerea legii bugetului. Guvernul de gestionare a afacerilor curente poate fi actualul guvern Bayrou sau unul numit de Macron. Există și opțiunea dizolvării de către președinte a Adunării Naționale, o opțiune riscantă în absența legii bugetului și, mai ales, care riscă să întărească și mai mult blocul Reuniunii Naționale și să complice situația coaliției de centru, deja destul de fragmentată. Pe scurt, schimbarea politică majoră în Franța va veni în aprilie 2027, la prezidențiale. Până atunci, multe vor putea fi duse în spate, chiar și degradarea notei suverane (așteptăm cu interes evaluarea agenției Fitch în octombrie). Evident, pentru țări ca România, negocierile pentru cadrul financiar multianual vor reprezenta o provocare în condițiile în care cele două mari economii ale zonei euro, mari contributoare, sunt strânse cu ușa. Totuși, criza politică din Franța poate preanunța o adevărată revoluție politică. La o privire atentă, Adunarea Națională are un singur bloc, RN. Restul, sunt tabere puternic fragmentate. 11 grupuri parlamentare – un record pentru a 5-a Republică. Este foarte posibil, dacă se va dori prezervarea acestui regim, să se promoveze, din 2027, o formulă politică majoritară în jurul RN. Este clar, formula hiperprezidențială, dar cu un parlament care amintește de regimurile parlamentare de după 1871 și 1946, nu este funcțională.

*

 

11 septembrie… De la Washington, unde a fost primit ca lider al unei țări care contează, tânărul președinte al Poloniei Karol Nawrocki s-a deplasat în Finlanda. De ceva vreme, observăm un adevărat tandem polono-finlandez care se afirmă drept reprezentant al flancului estic. În același timp, România se confruntă cu o marginalizare discretă, dar vizibilă. Câteva reflecți pe care le-am așternut în Gândul: – Baltica şi Arctica: Polonia şi Finlanda se afirmă la Washington, România îşi pierde din atractivitate… De la Washington, unde a fost primit ca lider al unei țări care contează, tânărul președinte al Poloniei Karol Nawrocki s-a deplasat în Finlanda, sigur, după o mică escală la Vatican. Știrea ar fi trebuit să suscite în România ceva mai mult decât preluarea unor declarații ale președintelui polonez cu privire la Rusia și să surprindă adevărata semnificație a prezenței sale la Helsinki: faptul că Statele Unite stimulează o nouă arhitectură regională pe flancul estic al NATO, având în centru tandemul polono-finlandez, în detrimentul proiectelor românești la Marea Neagră. Mai grav este că nici la nivelul decidenților aceste semnale nu par să fi fost înțelese pe deplin. Un episod recent este grăitor. Întrebată de ce România nu a fost invitată să participe la formatele restrânse privind Ucraina, alături de Polonia și Finlanda, ministra de Externe declara, pe 12 august, la Euronews România: „Avem o formă de reprezentare prin Comisia Europeană (…) și prin Mark Rutte, care vorbește în numele NATO”. Adăuga apoi că „România trebuie să aibă o voce”, chiar și în „formate internaționale care presupun o selecție impredictibilă” și conchidea: „Hai să ne concentrăm pe ceea ce contează.” Numai că, într-un peisaj geopolitic în transformare accelerată, tocmai aceste absențe sunt ceea ce „contează”. Participarea constantă a Poloniei și Finlandei la inițiativele în format restrâns privind Ucraina nu este un joc al hazardului diplomatic. Este expresia unei integrări a celor două state cu deschidere la Baltica în noua viziune strategică promovată de Washington, la care europenii se racordează treptat. Deși președintele Nicușor Dan a efectuat o vizită oficială la Berlin cu puțin timp înainte de summitul virtual cu Donald Trump organizat de cancelarul Merz, România a fost omisă de la această reuniune în format restrâns privind Ucraina, privind un război aflat la Marea Neagră. Nu însă Polonia și Finlanda. Un semnal subtil, dar elocvent. Noua configurație strategică promovată de administrația americană, centrată pe tandemul Polonia – Finlanda, nu are la bază considerente personale sau afinități ideologice. Alegerea tandemului nu ține seama nici de orientarea politică a președintelui Nawrocki, nici de pasiunea pentru golf a președintelui finlandez Stubb, pe placul președintelui american Donald Trump. Mai curând, ea reflectă o preferință pentru parteneri percepuți ca fiabili într-un proces diplomatic de durată care vizează relația cu Moscova, dar și o repoziționare strategică ce pune accentul pe deschiderea către zona arctică. Din perspectiva Washingtonului, regiunea Mării Baltice, cu extensia sa spre nordul înghețat, devine un spațiu privilegiat de proiecție strategică și de separare fizică a Germaniei de Federația Rusă. În contrast, Marea Neagră pare să-și piardă din relevanță, iar Statele Unite dau semnale tot mai clare de delegare a responsabilităților în această zonă către Turcia. În această dinamică, România se confruntă cu o marginalizare discretă, dar vizibilă. De exemplu, alegerea Turciei pentru negocierile tehnice dintre Washington și Moscova nu a fost neutră. Aceasta a tradus, în ce-i privește pe americani, voința de a trece printr-un actor regional, membru-cheie al NATO, care menține un dialog cu Moscova și aceasta chiar dacă poziționările sale generează uneori fricțiuni cu interesele occidentale. Dezangajarea treptată față de Ucraina și diminuarea presiunii americane în bazinul Mării Negre creează astfel o problema structurală în relația bilaterală Washington-București. În lipsa unei strategii și acțiune diplomatică creativă, România riscă o retrogradare durabilă în arhitectura strategică regională promovată de SUA. Exemplul polonez trebuie studiat la București dincolo de lozincile cu privire la interesele comune. Polonia a reușit să-și extindă influența dincolo de vecinătatea imediată. A investit în relații strategice cu țările nordice, în special cu Norvegia. A inițiat „Formatul de la Varșovia”, un cadru care reunește țările cu statut de observator în Consiliul Arctic, oferindu-și astfel un instrument suplimentar de proiecție diplomatică și strategică. În contrast, România pare să se conducă după principiul: lumea se schimbă, noi nu.

 

Ștefan POPESCU este doctor în istorie la Sorbona, un foarte cunoscut analist politic și, desigur, absolvent  de CARABELLĂ târgovișteană…