Nu atunci când parfumul lui se imprimă pe hainele tale ești a lui cu adevărat, ci atunci când pe pielea ta se imprimă mirosul pielii lui, atunci când îi simți dorințele în felul în care respiră și atunci când știi ce loc de pe corpul tău va săruta prima dată atunci când vrea să te facă să uiți de restul lumii.
Am crezut o vreme că oamenii folosesc vinul ca pe o scuză să-și piardă mințile, ca pe un pretext sau ca pe un mod prin care să-și imobilizeze moralitatea, dar am înțeles de ce aleg oamenii vinul atunci când, privind fix la ochii verzi, vedeam cum cad, rând pe rând, toate scuturile. În liniște și absența oricui ar fi putut să ne judece, el renunța la frică, iar eu la încăpățânarea cu care-mi spuneam că n-are să fie vreodată al meu. S-au spus lucruri care nu se uită nici dincolo de existență, dar s-au lăsat nespuse și lucrurile care, odată lămurite, ar fi tulburat vinul.
Și-apoi, când mi-am pus capul pe pieptul lui, timpul s-a oprit. Existam doar noi și se auzea doar ritmul în care respiram. Fiecare atingere și fiecare sărut fuseseră atât de mult așteptate încât deveneau insuficiente deși nimic nu le oprea. Dorințele ni se transformau în plăcere, iar plăcerea-n artă. Deși fiecare voia ce-și dorise, în clipa aceea existam doar unul pentru altul și ne bucuram de parfumul celuilalt. Noroc că timpul stătea-n loc pentru că acela era un moment care speram să nu se încheie până ce universul nu va rămâne fără stele.
Chiar și după ce ne-am aflat toate secretele, chiar și după ce ne-am spus tot ce până atunci doar am gândit, timpul a continuat să mai stea în loc o vreme. Arta și dorința din noi deveniseră atât de puternice încât reușeam să oprim timpul de fiecare dată când ne atingeam. Construiam împreună o lume, departe de mințile și privirile tuturor, o lume-n care să ne putem iubi fără consecințe și-n timp ce în lumea muritorilor de rând trăiam prin piele fiecare fior al atingerii celuilalt, în artă trăiam tot ce i-ar fi rănit pe cei din jurul nostru dacă ne-am fi permis să ne iubim și-n efemer.
După ce se termina sticla de vin și timpul își relua munca istovitoare, rămânea din noi doar secretul, inspirația, parfumul și gustul dulce al pielii celuilalt. Ne întorceam la a pretinde că nu ne dorim să fi fost diferit, la frică și la încăpățânarea de a crede că-n viața asta nu ne vom aparține așa cum merităm.
Nu-mi doream mai mult atunci sau poate îmi doream, dar nu aveam curajul să recunosc. I-am promis că într-una dintre vieți tot vom ajunge să ne iubim și că, până atunci, are să poată trăi așa cum simte în lumea pe care i-am construit-o. Poate de la vin sau poate de la ochii verzi, am ales să pun deoparte fiecare cuvânt pe care mi l-a spus și să construiesc cu ele povești în care să trăiască așa cum și-ar fi dorit, așa cum merită, așa cum ar fi trebuit să fie.
Nu știu ce mă sperie mai tare: să nu vreau sau să nu pot să uit cum se simte pielea lui.
Facebook
WhatsApp
TikTok
