FIRUL ÎN PATRU – Claudia F. BADEA – „Unde dă mama, crește!”

Azi nici nu știu cu ce să încep…

Eram acum ceva timp la o terasă. În jurul orei 21:00 apare o familie: mama, tata și copilul. Cel mic, care nu părea să aibă mai mult de 3 ani, încerca să își facă mama atentă și era foarte energic. Dintr-o dată mama începe să urle și-i dă o palmă zdravănă copilului. De unde știu că lovitura a fost puternică? Copilul s-a dezechilibrat și pentru câteva secunde s-a frecat la ochi pentru că nu mai reușea să meargă mai departe. A tăcut… Tatăl n-a avut nicio reacție, iar acela nu părea să fie primul moment de acest fel. Am avut un șoc! Nu știam ce să spun mai întâi și cu greu m-am stăpânit de la o reacție nepotrivită. N-am înțeles nici atunci și nu înțeleg nici acum ce poate fi în mintea unui om să poată lovi atât de tare un copil care nu-și dă seama nici de propria existență, dară să mai și înțeleagă normele sociale sau mofturile adulților. Primul impuls a fost să exclam „Ce animal!”, dar e nedrept! E nedrept față de animale. Ele nu își lovesc puii. Animalele îi ocrotesc cu prețul propriei vieți, îi antrenează să supraviețuiască și, când consideră că sunt pregătiți, le dau drumul pentru a-și trăi propria viață. Animalele nu își lovesc puii care sunt prea gălăgioși, care nu vânează bine, care cad, ori care nu înțeleg din prima cum să-și ia zborul. NU! Animalele nu lovesc! Așa că nu mai comparați violența cu ele, căci ele nu sunt așa.

Mă tot gândesc la asta de atunci și parcă totul în jurul meu se desfășoară pentru a-mi arăta răspunsuri. Înainte de orice mi-am amintit de cele două proverbe românești, atât de utilizate și îngrozitor de des promovate. Din păcate, am auzit preoți, în mod public, promovând astfel de proverbe și susținând violența domestică. „Bătaia e ruptă din Rai” și „Unde dă mama, crește!” sunt cele două sintagme cu care românii își justifică brutalitatea. Da, unde dă mama, crește! Crește o traumă care merge cu copilul până în Rai, acolo de unde e ruptă bătaia zilnică primită de la părinți. Se spune că o palmă de la un părinte doare cel mai tare pentru că atunci vezi că ai greșit cu adevărat și șocul loviturii îți oferă ceva iluminare primordială. O palmă de la un părinte doare toată viața, dar asta pentru că lasă urme pe care unii nu le văd niciodată, urme atât de adânci încât pot crea monștri sau traume și mai mari.

Ce e și mai șocant pentru mine este că aud tot mai des persoane publice și nu numai care spun cu mândrie că au fost bătuți de părinți și că aceea a fost cea mai bună educație pentru care sunt recunoscători. Spun că bătaia primită de la părinți i-a ajutat să devină echilibrați, maturi și raționali și trist este că unii sunt la rândul lor părinți. Părinți care cred că bătaia e o metodă bună de educare. Părinți bătuți de părinți, de bunici, de profesori care cred că singura cheie spre înțelegea celui mic e să-i dai un dos de palmă peste față. Cum or fi reușit părinții mei să mă crească așa și fără cărți de parenting și fără să mă lovească? Bieții de ei… Ba mai mult, mă pedepseau dacă loveam vreun copil și m-am învățat să nu accept violența din partea nimănui. Nici ei nu s-au lovit vreodată unul pe altul, indiferent cât de furioși au fost. Ce poate ști acum despre viață un copil nebătut?

În clipa în care ți-ai lovit copilul, i-ai însemnat viitorul pentru tot restul vieții, asta dacă nu cumva, la maturitate, va conștientiza și va fi vindecat. Cum am mai spus, nu ești superiorul copilului și nici nu îți datorează nimic. Copilul va învăța de la tine, în egală măsură, și că e frumos să dai bună ziua, dar și că o palmă poate oricând îndrepta ce nu ne place. Tu ești cel care-i formează copilului imaginea despre lume. Părinții sunt primi oameni cu care intrăm în contact și lor le vom asemui lumea întreagă. Dacă tu îți vei lovi copilul, el va înțelege două lucruri: că bătaia e o soluție și că i se cuvine.

Din punctul meu de vedere, un copil care primește chiar și o palmă, devine un adult cu două opțiuni. Opțiunea adultului vindecat vine doar după ce una dintre cele două variante pe care le voi menționa se manifestă. Un copil lovit va fi un adult care lovește. Copilul lovit de toți, la care s-a strigat în loc să i se explice răbdător, va înțelege că răbdarea nu ajută, că nu are sens să explici nimănui nimic; lovești și totul se rezolvă. Cu fiecare palmă dată copilului el se transformă într-un adult care va lovi tot mai mult și tot mai puternic. Nici nu are rost să mai deschid discuția despre efectele detaliate asupra personalității unui copil, asupra abilităților sale, mai ales dat fiind contextul în care primește cel mai des „corecția”. Un adult care nu înțelege că a lovi nu e o metodă de educare, nu va înțelege oricum nimic din explicațiile cu privire la leziunile, fizice și metaforice, pe care i le poate provoca unui copil chiar și dacă-l bruschează la vârste prea fragede. Are rost să explic cum sunt omorâți neuronii cruzi ai unui copil nou-născut care este zguduit pentru că nu tace?

Revenind la cele două tipuri de căi pe care, cred eu, o apucă un copil educat prin bătaie. Dacă acesta nu își asumă că bătaia e o soluție optimă la problemele lui, atunci își va asuma că i se cuvine. Dacă lovești un copil făcând clară bătaia drept consecință a unei greșeli, atunci copilul va înțelege că bătaia e numai bună pentru el ca să se îndrepte oricând. Așa apar adulții, bărbați și femei, care acceptă să fie abuzați. Copilul nevindecat din subconștient consideră că merită să fie lovit și chiar dacă nu a greșit realmente, se va învinovăți pentru ceva. Trăsăturile genetice de personalitate sunt amplificate și remodelate de violență. Copilul bătut ieri, fie că vrea sau nu, azi este părintele care educă prin bătaie, bărbatul care-și lovește soția și soția care acceptă să fie lovită. Faptul că ai fost crescut fiind lovit nu reprezintă o justificare pentru a adopta un comportament similar. Oamenii slabi folosesc violența – oamenii care nu pot explica, care nu pot argumenta, care sunt analfabeți emoțional.

Și nu, nu doar violența fizică poate produce traume permanente. Fiecare mod și moment în care urli la copilul tău se reflectă în personalitatea lui de adult. Am descoperit extrem de multe despre mine analizându-mi copilăria, dar n-are sens să scriu aici tot ce-am descoperit și cât de evident se leagă lucrurile daca ști să le privești. Poate voi scrie într-o zi o carte despre copilul vindecat din subconștientul meu.

Claudia F. BADEA este redactor-colaborator la „Gazeta Dâmboviței”, a studiat Jurnalism la „Facultatea de științe Politice, Litere și Comunicare”…