Deși cred cu sinceritate că Stalin a fost cel mai mare dușman al speciei Sapiens, iar istoria țării care se întinde pe două continente este complet înecată în sânge, nu doar pătată, în totală opoziție este stilul arhitectural specific orașelor rusești. Culorile, simetria, spectacolul de vitralii ale catedralelor și liniștea pe care o oferă postura clădirilor sunt câteva dintre elementele care distrag cu grație atenția de la obscurul conștiințelor
Pentru că am crescut cu povestea micuței Anastasia unul dintre lucrurile pe care i le datoram copilului meu interior era un drum cu trenul spre Sankt Petersburg. N-am plecat dinspre Paris pentru că e un oraș care-mi displăcea teribili și în care probabil nu aș fi călcat nici măcar de dragul Anastasiei. Am ales însă să iau un tren de la Moscova spre Sankt Petersburg, să rămân acolo câteva nopți și-apoi să iau trenul spre Viena.
În jurul orei 15:30 am ajuns în Gara Leningradsky din Moscova, terminalul din care plecau cele mai multe trenuri spre Sankt Petersburg. Ceasul gării arăta ora exactă de fiecare dată, iar doamna de la casa de bilete mi-a spus că trenul va ajunge în 15 minute. Rar existau întârzieri, deși ai fi putut crede că zăpada le dă multe bătăi de cap, mai ales pe traseele nordice.
Era o zi destul de friguroasă și, deși prefer oricând o plajă însorită, simțeam că nu pot trăi experiența Anastasiei Nicolaevna (Romanov) decât în gerul primei luni din an. Mă aștepta un drum de puțin peste 4 ore și am avut grijă să-mi iau cu mine o carte, un ceai cald și două fursecuri pe care le cumpărasem dintr-un magazin de pe drum. Deși îmi plăceau multe orașele, mâncarea rusească nu a fost niciodată ceva care să mă atragă. Clasica salată rusească, clătitele de hrișcă și pelmeni erau cam singurele lucruri pe care le mâncam din bucătăria lor. Ce-i drept, nici oamenii nu îmi erau prea simpatici, dar copilul meu interior ignora toate acestea pentru visul lui de a vedea Sankt Petersburgul acoperit de zăpadă.
M-am urcat într-un final în trenul care părea destul de vechi și mi-am găsit locul după câteva minute de orbecăit prin vagoanele înguste. Aveam locul de la geam într-un compartiment care mi se părea destul de curat comparativ cu așteptările pe care le avusesem. Mi-am dat haina jos și am așezat-o lângă mine, căci, deși eram singură în compartiment, iar trenul era încă în stație, temperatura din interior era pe placul pielii mele sensibile.
După circa cinci minute, pe când eu aveam deja cartea în mână, ușa compartimentului se deschide lăsând să intre un aer răcoros pentru câteva secunde. Îmi ridic privirea instinctiv și zăresc un bărbat de circa 30 de ani, roșu în obraji din cauza frigului de afară și care zâmbea stânjenit, dar prietenos. A spus ceva în rusă și probabil confuzia mi s-a instalat pe față, căci nu i-a luat mult să realizeze că nu înțelegeam ce zice și să înceapă apoi să-mi vorbească într-o engleză stricată, destul de greu de descifrat și aia.
Bărbatul și-a pus haina lângă el, așa cum făcusem și eu și s-a așezat pe bancheta din fața mea, tot la fereastră. L-am auzit făcând toate acestea căci eu mă întorsesem deja la cartea mea. Când trenul a pornit și-a scos din haină un pachet de țigări și m-a întrebat dacă poate fuma. I-am spus că aș aprecia dacă ar face asta în holul trenului, acolo unde putea deschide și un geam, pentru că eu nu mă înțelegeam prea bine cu fumul. N-am putut să-i spun unui străin că uram din suflet mirosul de tutun din cauza unor conjuncturi nefericite din trecutul meu. Străinul a zâmbit și și-a pus țigările la loc. Chiar dacă mă simțeam puțin prost am continuat să citesc.
Trecuse cam o oră de la plecarea din Moscova, iar tot ce făcuse străinul era să se uite pe geam și să se joace cu unul dintre inelele pe care le purta. Simțeam că mă mai fixa din când în când cu privirea, dar eram prinsă în povestea care se derula într-un oarecare Apartament 13 din Londra și n-am ridicat privirea spre el niciodată.
Liniștea mea a fost din nou perturbată de controlorul care ajunsese și la compartimentul nostru pentru a ne verifica bilete. Pentru că-mi lăsasem cartea deoparte n-am avut cum să nu observ privirea controlorului la vederea străinului. Am ales să ignor și asta, mai ales că oricum n-avem să înțeleg nimic din discuția celor doi.
Timpul a trecut aproape insesizabil și, deși lumina din tren nu era suficient de puternică pentru nevoile mele, m-am chinuit să continui povestea care mă amuza și mă intriga. Abia când am auzit șuieratul trenului mi-am ridicat ochii din carte. Am văzut atunci că afară era beznă, însă după ce m-am uitat puțin la ceas, am presupus că fie ne apropiam, fie intrasem deja în Gara din Sankt Petersburg. Mi-am aruncat privirea către străinul din fața mea care dormea cu capul sprijinit de geamul rece și m-am ridicat să-l trezesc căci trenul nu ar fi zăbovit prea mult în acea gară, credeam eu. Mi-am pus mâna pe brațul lui și l-am zguduit ușor, sperând totuși să nu se sperie. Abia atunci, de aproape, am văzut culoarea ochilor lui. Nu era albastrul spălăcit specific multor slavi, ci era un albastru intens, aproape de bleumarin, o nuanță pe care nu o mai văzusem până atunci. Mi-am cerut scuze și-am spus că am ajuns la destinație în timp ce trenul a mai șuierat de câteva ori. Mi-a zâmbit și m-a prins pentru o secundă de mâna pe care, nu știu de ce, încă o mai aveam prinsă parcă de brațul lui.
Acest moment n-a durat însă prea mult. Am început să vedem luminile din gară, iar trenul a încetinit. M-am dus spre locul meu, mi-am pus cartea la loc în valiză și m-am îmbrăcat. Privirile noastre s-au mai intersectat în cele două-trei minute pe care le-a mai făcut trenul până la peron, însă nimeni nu rostea niciun cuvânt.
Am coborât din tren și ne-am luat la revedere, eu plecând spre hotelul în care urma să stau pentru următoarele zile, iar străinul plecând pe drumul lui.
Aș fi vrut să spun că povestea se încheie aici…
Facebook
WhatsApp
TikTok
