Una dintre cele mai grele întrebări pe care le primesc foarte des este legată de cum și ce pot vedea. E foarte dificil de răspuns la o astfel de întrebare, nu pentru că mi-ar crea o dificultate emoțională, căci am trecut de mult de etapa aceea. Oamenii sunt curioși și vor să compare. Vor să știe ce pot eu raportat la limitele realității lor, dar eu n-am cunoscut niciodată realitatea lor. Nu pot explica realitatea mea pe înțelesul realității lor. Sau poate vedem aceleași lucruri, dar eu am și curajul de a recunoaște că se petrec în fața mea. Poate nu văd nimic din ce văd ceilalți sau poate văd totul mai clar, căci, adus mai aproape, și-un fir de nisip îți poate ilustra un univers. Lasă-mă să-ți spun ce nu pot vedea și decide tu care-i mai orb.
Eu nu văd prea mulți oameni! Văd câțiva oameni clar pentru că sunt foarte aproape de mine. Văd și în depărtare câteva umbre ce se vor a fi oameni, dar, în rest, văd un pământ sterp. Fără viața simplă ce-l încununa în vremurile vechi și cu o sete pe care n-o mai pot potoli oceanele. Mai apar niște lighioane ce se cocoață pe două picioare și murmură, dar nu le văd fețele de om. Dac-ar mai fi fost oameni, ar fi trebuit măcar să-i aud cum trăiesc și aleargă, dar nu-i văd.
Nu pot vedea flori! Aceste roade ale naturii, pure, inocente și-n care nu se ascund viermi sunt doar lucruri despre care eu am auzit. Nu văd flori. Văd buruieni. Unele sunt uscate și abia-i mai rezistă vântului, altele sunt verzi și puternice. E greu să străbați prin mijlocul lor și poate n-ai suficient timp să le ocolești pe la marginea lumii. Văd uneori și semne c-ar fi existat florile. Văd frunze uscate, văd uneori petale colorate pe jumătate îngropate în noroi și rar simt și-un parfum printre duhoarea buruienilor.
Nu văd urmele unui Dumnezeu! Tot ce văd sunt oameni care-n numele lui s-au pus cu biciul pe sufletele celor ce încă le mai au. Văd lipsa lui la fiecare pas și-n fiecare lighioană. Văd cununa de spini, văd piroanele și văd crucile grele pe care unele lighioane le cară fără să știe ce-au în spate. Aud uneori ceva ce-mi sună a rugăciune, dar e prea stinsă ca să poată fi auzită clar printre urletele de sălbăticiuni. Nu văd nimic din ce-ar trebui să fie el: nu văd soarele care să ne încălzească pe toți de-o dată, nu văd legile bătute-n piatră și nu văd nici aripi care să nu fie pătate. Poate unii și le murdăresc de bună voie doar pentru a nu ieși în evidență. În loc de lumina copleșitoare din cauza căreia ar fi trebuit să nu-mi pot ține ochii deschiși, abia ce zăresc două-trei umbre.
Nu văd o cale de scăpare! Am spus că nu văd la prea mare distanță, dar măcar disting lucruri și-acum, în fața mea, văd întuneric. Nu știm unde alergăm toți cu atâta disperare, dar eu nu văd nimic în față, iar faptul că toți aleargă de parcă ar vedea ceva miraculos, îmi dă un gol în stomac pe care doar mergând până la capăt îl pot umple. Dar am încredere! Merg și eu până ce mă voi izbi de lucruri pe care nu le-am văzut la timp. Și-atunci, întind mâinile să văd pe unde pot trece, îmi găsesc calea și-aștept, mereu nepregătită, să mă izbesc de un alt lucru. Și uite-așa, pe întuneric, izbitură cu izbitură, încercând să nu aud zarva din jur, mă duc și eu spre sfârșitul meu.
Să nu te îngrijoreze ce vezi tu, ori ce pot vedea ea. Să te furnice pielea la gândul a toate câte nu putem vedea. Omul care nu se mai vede în oglindă, acela să știi că este omul care nu mai are nimic de pierdut. Să-ți cauți imaginea și-n lingura cu care mănânci și-n cioburi și-n cărți. Nu te uita la lucruri pe care ști că nu vrei să le vezi și nu te speria când n-ai să mai vezi tot ce credeai că e de văzut. N-avem noi ochi să cuprindem toată lumea-n ei.
Claudia F. BADEA este redactor-colaborator la „Gazeta Dâmboviței”, a studiat Jurnalism la „Facultatea de științe Politice, Litere și Comunicare”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
